păcălească, atât am constrâns-o să mă amăgească, am tot bătut-o la cap că Dumnezeul meu mi-a vestit venirea copilului nostru, încât nu a mai îndrăznit să mă contrazică. Ce presiune am exercitat asupra ei! Ca să mă mulţumească, a inventat acest simulacru. M-a dus cu vorba, dar nu şi-a bătut joc de mine.
— O vei repudia?
— Nu a făcut altceva decât să împlinească voinţa Domnului: mi-a dăruit un fiu. Nu i-o voi reproşa niciodată.
Nici lui Isaac.
M-a prins de haină şi şi-a scufundat privirile într-ale mele.
— Muntele m-a salvat. Lângă altarul pentru sacrificii, Naram Sin, am devenit tată, în sfârşit am devenit tată. M-am gândit la Isaac mai mult decât la mine. I-am observat încrederea totală în mine şi m-am gândit că nu există dar mai de preţ. Da, de-acum, iată-mă tată, departe de sânge, departe de egoism, departe de posesie71.
La marginea taberei, silueta lui Sarai a fost cea dintâi pe care am zărit-o. Îngrijorată de moarte de câteva zile, de când nu mai ştia ce se întâmplase cu bărbatul şi copilul ei, ieşise în întâmpinarea călătorilor care apăruseră în depărtare. O formă
blănoasă a trecut prin faţa ei şi s-a repezit spre noi: Roko îşi sărbătorea stăpânul. Imediat ce ne-a recunoscut, Sarai a înlemnit. Uşurarea o paraliza. Abram a alergat vesel spre ea, cu Isaac în braţe.
— Iartă-mă, prinţesa mea, că am plecat fără să te anunţ. Dar uite că ne-ntoarcem la tine.
Sarai nu pricepea subînţelesul acelor cuvinte, dar îi era clar esenţialul: Abram trăia, Isaac trăia şi se întorceau la ea.
Abram i-a întins bebeluşul.
— Sarai, te iubesc. Şi pe Isaac îl iubesc. Iată copilul nostru.
Ultima observaţie a pus-o în gardă pe rafinata Sarai. Dacă
Abram îi preciza acel detaliu, însemna că avusese îndoieli.
Chipul i s-a încordat, nu a putut să îşi reprime panica din ochii verzi. În timp ce Abram, după ce îi încredinţase copilul, îşi saluta ajutoarele care se îngrămădeau în jurul lui, m-am aplecat spre ea şi i-am şoptit la ureche:
— Ştie tot.
— Ce ştie?
— Ştie că nu e copilul tău. Şi că nu e nici al lui.
Noura a început să tremure ca o frunză-n vânt.
*
Inspirat, Abram se întorcea în mijlocul păstorilor cu mai multe hotărâri. În cea de-a şaptea zi a săptămânii a organizat o adunare imensă într-un soi de incintă rotundă, în aer liber.
Relieful locului alcătuia o cutie de rezonanţă şi permitea oratorului, dacă era bine aşezat, să fie auzit de toţi. Păstorii şi păstoriţele se adunaseră cu sutele. Abram, înconjurat de cele douăsprezece ajutoare, a anunţat măsurile care urmau să fie luate.
Mai întâi, a schimbat şi numele lui, şi pe cel al soţiei lui: Abram se numea de acum Abraham, iar Sarai, Sara. Noura s-a cutremurat şi şi-a dus palmele la buze. Aşezat printre nomazi, admiram profunzimea gândirii conducătorului acestora. În ebraică, Abraham însemna „tatăl unei mulţimi“, „tatăl unei multitudini“, interpretat mai târziu ca „tată al naţiei“, ba chiar
„tată al naţiilor“. Modificarea afirma o ruptură esenţială: Abraham nu mai avea să fie părintele unui copil, ci răspunzător de un întreg grup. Paternitatea îi urca de la planul fizic la cel spiritual, definind o familie vastă, o comunitate în care bărbaţii şi femeile urmau să se comporte ca fraţi şi surori.
Cât despre Noura, îi înţelegeam emoţia: Sarai însemna
„prinţesa mea“, pe când Sara însemna „prinţesa“. Exprimare care spunea atâtea şi-atâtea… Abraham i-a explicat că nu avea să o mai posede şi că, de acum, ea aparţinea întregului popor.
În mod subtil, îi dezvăluia că înţelesese că Isaac nu descindea nici din ea, nici din el şi îi oferea o soluţie: legătura lor se situa la un cu totul alt nivel. Abraham renunţa la genealogia de sânge, preferându-i-o pe aceea a puterii. Trecând-o de la statutul de „prinţesă a mea“ la cel de „prinţesă“, o declasa pe Sarai, apoi o ridica şi mai sus: odată cu iertarea, îi oferea o promovare. Aceasta a perceput mesajul, îndreptând către bărbatul ei o privire încărcată de tandreţe. Prin acest botez,
bărbatul infinit de bun îşi invita cuplul să renască: Abraham şi Sara se vor îndepărta de ceea ce rataseră Abram şi Sarai, pătrunzând într-o nouă existenţă72.
În timp ce vorbea, am ghicit că descoperirea nonpaternităţii, deşi îl rănise, totuşi îl eliberase. Scăpat de convenţii, îşi putea lua zborul. Dispreţuind filiaţia sanguină, putea vedea de o filiaţie transcendentă, cea care îl unea cu Dumnezeul lui, care îi transforma supuşii în fii ai acestui Dumnezeu.
Ba chiar mai trecea nişte limite, recomandându-le celor douăsprezece clanuri să pecetluiască această unire recurgând la circumcizie. Un freamăt a trecut printre cei de faţă. Până şi mie mi s-a făcut greaţă. De ce un asemenea carnagiu? Să tai prepuţul, să ataci integritatea corporală, să invadezi ceea ce ţine de intimitate… Era scârbos. Presupuneam că Abraham va pierde atenţia alor săi.
Din contră, scânteia.
În primul rând, şi-a atras de partea lui femeile. Dacă femeile sângerau în timpul menstruaţiei, nu ar fi trebuit să sângereze şi bărbaţii? Întrucât viaţa cere sânge şi suferinţă, în numele a ce s-ar abţine bărbaţii? Cu atât mai mult cu cât, după cum aflase Abraham, un sex circumcis se dovedea mai curat şi mai vajnic, mai curat, căci mirosurile urâte încetau să se mai ascundă în scocul umed al calotei, mai vajnic, căci glandului devenit mai puţin sensibil îi va lua mai mult timp pentru a ajunge la aceeaşi intensitate a plăcerii, ceea ce, dintr-odată, va dărui mai multă partenerei.
După care a purtat păstorii în miezul visului lui. Dumnezeu îi şoptise: „Mergi către tine.“ Din care Abraham dedusese că
omul rămânea de clădit: nu era de ajuns să mergi pe picioarele dinapoi şi să articulezi cuvinte pentru a atinge omenescul, trebuia ca fruntea să atingă cerul şi să ai grijă de îmbunătăţirea vieţii comune. Împărtăşirea bucuriei şi a durerii pecetluia grupul. Bucuria păstorii deja o simţiseră. Durerea, nu! Alegând pacea, nu ştiau ce însemnau chinurile luptelor, mutilările războiului, moartea camarazilor. Regi ca Nimrod numai
metoda aceasta o găsiseră, şi cu ea reuşiseră! Abraham aprecia valoarea sângelui vărsat, dar refuza să-l vadă curgând în valuri: ca atare, nu va curge decât o singură dată. Iată de ce lăudase circumcizia.
Bărbatul îi va explica necesitatea acestei răni fiului său, şi asta generaţie după generaţie. Prin acea cicatrice, tatăl va fi una cu fiul, cu nepotul, cu toţi descendenţii lui. Dovada rudeniei se va înscrie de bună voie în carne, dincolo de hazard şi de accidente.
— Ce se transmite prin testament constituie moştenirea.
Sigur, uneori sângele se transmite fără să se gândească cineva la asta. Împărtăşim însă astfel apartenenţa? Mulţumită
circumciziei, încredinţăm legea tatălui. Şi, mai mult decât orice, ritualul acesta înapoiază copilul adevăratului şi singurului său creator: Dumnezeu!
Prin aceste cuvinte, am înţeles mai bine ce se întâmplase la munte, pe masa de piatră. Abram săvârşise un sacrificiu ispăşitor. Îşi jertfise paternitatea carnală pentru a ajunge la o filiaţie superioară. Adevăratul tată nu era necunoscutul care, la Kish, îl făcuse pe Isaac, ci Dumnezeu! Prin urmare, îndemna fiecare evreu să devină mlădiţa lui Dumnezeu. Tăind prepuţurile punea bazele unei linii de reproducători printre care se număra şi pe el, care totuşi nu se reprodusese niciodată.
