— Acum trei zile, zici? Îngrozitor… Aici nu a ajuns.
Regina şi-a făcut palmele căuş la gură şi a strigat:
— Hunnuwa! Hunnuwa! Vino imediat.
Marele intendent, pe cât de înalt, pe atât de subţire, s-a strecurat ca un păianjen de câmp în încăpere.
— Hunnuwa! Au pus mâna pe Sarai!
Marele intendent s-a îngălbenit la faţă, şi picături de sudoare i-au acoperit tâmplele.
— Totul se potriveşte, Hunnuwa: Adapa ăla care-şi ia zborul, norul acela de praf din depărtare, e garanţia mea, Sarai, care se evaporă! Fugi!
Ca scos din minţi, marele intendent i-a răspuns răguşit:
— Acum?
— Du-te şi fă cum ne-am înţeles.
Hunnuwa a părăsit agitat, în fugă, sala. Kubaba a chiţăit ca un iepure:
— Pe Zababa, măcar de-ar mai avea timp!
Vestea, pe care nu am înţeles-o, deja circula. Locuitorii palatului intraseră în panică, unul alergând, altul ţipând. Am îngenuncheat în faţa reginei.
— Kubaba, te implor, explică-mi.
S-a uitat lung la mine.
— Tot nu te-ai prins, dragule? Dacă monstrul din Babel cucerea Kishul, aveam un atu: pe Sarai. Fiindcă pe ea o caută.
Dacă aş fi la strâmtoare, după cum am convenit eu şi Sarai, aş
oferi-o tiranului în schimbul retragerii lui de aici.
— Poate că e bolnavă…
— Sarai, bolnavă? Nu, nici vorbă! Monstrul a găsit-o şi a răpit-o! Hunnuwa şi cum mine tocmai aveam intenţia să o prevenim, când Adapa a dispărut. Ne-am moşmondit ca nişte nătărăi.
— Adapa?
— Bărbatul lui Sammuramat.
— Sammuramat?
S-a uitat la mine ca la un rahat.
— Sammuramat i-a dat băiatul ei lui Sarai. Adapa, bărbatul ei, a-nghiţit greu înţelegerea, nu din cine ştie ce afecţiune, ori gelozie, ori orgoliu patern… În schimbul tăcerii a cerut aur şi parfumuri. Tot mai mult. Ascultând pe după draperii, a ghicit că ar câştiga mai mult aur şi mai multe parfumuri vorbind decât tăcând. Sunt convinsă că a denunţat-o pe Sarai la Babel.
Din depărtare a răsunat o trompetă.
— Of, nu! a gemut Kubaba.
Ca lovită de moarte, şi-a ascuns faţa-n mâini. Peste câteva clipe, au dat năvală generalii ei.
— Maiestate, se apropie. Ce facem?
— Hunnuwa a dat fuga după…?
Descumpăniţi de întrebare, s-au sfătuit între ei. Kubaba a tunat, enervată:
— Hunnuwa s-a dus să-i anunţe pe fiii şi ginerii mei să ne trimită armatele lor în ajutor. A reuşit să treacă de liniile duşmanilor?
— A reuşit, maiestate. I-am zărit calul la orizont.
— Foarte bine. Închideţi porţile. Mâine ne predăm.
— Poftim?
— Suntem în inferioritate numerică. În caz de bătălie, babelienii ne vor zdrobi, şi mulţi dintre ai noştri vor muri. Să
ne dăm bătuţi, să salvăm vieţi şi să ne bazăm pe riposta fiilor şi ginerilor mei. Capitularea e mai bună decât masacrul. Şi ne va duce la victorie. Dacă le-o luăm înainte, zbirii monstrului nu se vor atinge de nimeni, prea mulţumiţi să ia prizonieri pentru turnul lor diavolesc.
Mormăind, generalii i-au dat dreptate, conştienţi că
suverana făcuse cea mai bună alegere. Apoi, Kubaba s-a întors
spre mine:
