72. Epoca noastră neglijează greutatea numelor. Mii de ani, a da nume şi a da viaţă erau noţiuni care se confundau. Era respectată puterea creatoare a cuvintelor.
Ceea ce era numit urma să existe. Ce adevăr! Nu era oferită aceeaşi existenţă
copilului dacă prenumele lui însemna „veselul“, „înţeleptul“, „bătrânul“, „tristul“,
„fericitul“, „fantezistul“… Fiecare nume provoacă un destin. Eu însumi fusesem numit Noam de tatăl meu, Pannoam, altfel spus, conform vocabulei pe care mi-o atribuise, trebuia să rămân un fiu, umbra acelui bărbat, jumătatea sa amputată, el, dar nu atât de bun ca el. Dacă nu aş fi cunoscut-o pe Noura, aş fi rămas acel vlăstar servil. Fără ea, aş fi trăit viaţa altuia şi nu aş fi ajuns niciodată eu însumi. De altfel, nu pretinsesem eu că mă cheamă Naram-Sin pentru a o căuta? Nu intrase ea apoi în pielea lui Sarai pentru a se mărita cu şeful evreilor? Abram îşi demonstra înţelepciunea redenumindu-şi cuplul, căci astfel deschidea o nouă eră. Încă de la începuturile creştinismului, un individ care intră într-o comunitate religioasă îşi şterge identitatea anterioară şi ia una nouă. Cum de-am ajuns să uităm puterea fondatoare a numelor? Responsabil e secolul progresului. În veacul al XVIII-lea, filozofii, grăbiţi să elimine obscurantismul, prejudecăţile, superstiţiile, nu au mai avut încredere decât în raţiune. Intelectualul a suprimat iraţionalul. Din nefericire, această necesitate a fost împinsă prea departe. Spiritul uman nu se reduce la puterea de înţelegere, ci cuprinde şi corpul, inima, imaginaţia, visul, sensibilitatea, influenţele, instinctele, pulsiunile. Când se crede de una singură, inteligenţa încetează să mai fie inteligentă. Ţinând să termine cu ontologia verbală, Luminile au obscurizat simbolurile. A fost necesar să apară opozanţi ai Luminilor pentru a se bănui, în secolul XX, puterea de generare a cuvintelor. Teoreticienii inconştientului, această parte ascunsă a psihismului, au redescoperit ceea ce s-a ştiut dintotdeauna:
austriacul Freud şi francezul Lacan au arătat că patronimele şi prenumele acţionează asupra comportamentelor. Cu toate acestea, majoritatea modernilor persistă în a găsi aceste noţiuni anecdotice şi îşi bat joc de astfel de lucrări.
Bizarerie a istoriei: dovezi de înţelepciune mor, apoi renasc. Numai poeţii şi povestitorii păstrează totul în memorie: cine scrie un roman cunoaşte importanţa botezării unui personaj…
73. La origine, cuvântul „evreu“ nu se trage din limba ebraică, nu a fost creat de evrei spre a se defini pe ei înşişi, ci de neevrei pentru a preciza cine erau străinii.
Provine dintr-un termen utilizat de sumerieni, akkadieni şi egipteni, apiru, care însemna „prăfoşii“ şi avea o subliniată conotaţie peiorativă, punând pe acelaşi plan nomazii stepelor, cerşetorii, tălharii, mercenarii şi sclavii fugiţi. Departe de a fi trimis la o etnie sau la o religie, cuvântul desemna marginalii, pe aceia care nu adoptaseră viaţa citadină. Termenul a fost recuperat în ebraică unde, conform etimologiei semitice, se referă la „cei care trec“, „cei de dincolo de fluviu“.
Apelative care dovedesc că evreii înşişi nu se considerau astfel, ci preluaseră o viziune exterioară referitoare la populaţia nomadă din nord-vestul Mesopotamiei. În Biblie, unde este puţin utilizat, cuvântul apare mai ales când israeliţii sunt văzuţi ca fiind nişte străini aflaţi într-o situaţie precară.
74. Măcar o dată s-a ţinut cont de sfaturile mele, care au avut ecou până în textele sacre. La evrei, după cum o indică Facerea (17,12), circumcizia se practică
în a opta zi. La musulmani, pentru care procedeul ţine, conform Profetului, de cele cinci lucruri de natură sfântă – alături de „raderea pubisului, aranjarea mustăţilor, tăierea unghiilor, raderea părului de la subţiori“ –, sugarul este operat în a şaptea zi sau puţin mai târziu; pentru cei din şcoala malikistă, şi mai târziu, la vârsta la care copilul începe să se roage, adică între şapte şi zece ani. În schimb, populaţiile animiste din Africa şi din Oceania o impun corpurilor deja formate ale adolescenţilor, între doisprezece şi şaptesprezece ani.
2
Babelul avea un aer prostesc. Porţile lui monumentale îşi deschideau ochii mari şi negri către câmpie. Răscolind în rafale palmierii din jurul templelor, vântul îi dădea un aer neprietenos, hirsut, buimac şi, prin contrast, împietrea şi mai mult edificiile. Roşu, galben, albastru, culorile artificiale ale zidurilor dădeau senzaţia machiajului unei bătrâne nebune.
Oraşul încremenit rămăsese cu gura căscată, incapabil să
înţeleagă ce i se întâmpla, cu tot cu canalul care îl traversa fără
rost şi pe care nu trecea nimic. Turnul care se ridica mult deasupra lui, din spate, părea că l-a scufundat în stupoare.
Carul s-a oprit în faţa zidurilor de apărare, prea greu pentru a înfrunta panta abruptă. Am fost daţi jos. Roko, care ne escortase încă de la Kish, a sărit pe mine, mi s-a frecat de picioare, încântat să se lipească iarăşi de stăpân, dar soldaţii l-au gonit. A scheunat mirat. M-am încruntat la el, ca să rămână
de-o parte. M-a ascultat. Să fi observat relaţia dintre sforile cu care eram legat şi bărbaţii înarmaţi? Ne-a urmat convoiul la o distanţă prudentă, înaintând ca lipit de pereţi, fără a mă scăpa din ochi şi pentru a nu se rătăci, şi pentru a mă linişti.
Urcând străzile, mă încerca o senzaţie nouă: atâtea locuri care mă fermecaseră, ba chiar mă îmbătaseră, îmi provocau acum un soi de stare de rău, o stinghereală pe care îmi era greu să o definesc. Regina Kubaba înainta greu, şi de data aceasta fără a se preface: vârsta îi ruginise articulaţiile, sedentarismul îi topise muşchii. În jurul ei, Abraham şi cele douăsprezece ajutoare mergeau cu pas măsurat şi-i bănuiam că o făceau din respect pentru suverană. Deodată, soldaţii au luat-o pe o uşă
ascunsă în zid. După câteva trepte am intrat în grădina cu animale a lui Nimrod. În dreapta, un gard închidea nişte zebre, în stânga, o groapă ţinea în ea elefanţii. De-a lungul aleii, numeroase cuşti din bronz îngrădeau ici un leu şi un tigru, colo o panteră şi maimuţe. Din fundul unei mlaştini căscau gurile doi hipopotami, despărţiţi printr-un grilaj de un alt smârc în
care picoteau crocodili. Un miros amestecat, greu, o combinaţie de bălegar şi de carne în descompunere ne strângea parcă de gât. Spre surprinderea mea, Roko reuşise să se infiltreze printre noi; cu grijă, pentru a nu atrage atenţia, rezista curiozităţii care, în mod normal, l-ar fi făcut să latre în faţa acelei faune, şi înainta cu paşi uşori, lipit de pământ, evitând să scruteze împrejurimile ori să adulmece, de-ţi venea să crezi că vederea cuştilor îl făcea să resimtă captivitatea mai mult decât dacă ar fi fost chiar el captiv. Atitudinea lui mi-a lămurit starea de rău: Babelul siluia! Babelul abuza animalele: merita oare tigrul să îşi piardă libertatea, familia, stepa numai ca Nimrod să fie interesat de el o dată pe lună? Babelul profana plantele: se tăiau capetele ierbii numai pentru a pune la punct o peluză, se tăiau ramurile alunilor în funcţie de perspectivă, palmierii erau obligaţi să crească, înghesuiţi, umăr la umăr, se limita spaţiul teiului, glicina era torturată pentru a se agăţa de pereţi, trandafirul era chinuit pentru a se înfăşura pe o coloană. Babelul mânjea până şi materia: argila fusese uscată, arsă, pentru a ajunge cărămizi, bitumul fusese furat din izvoarele lui, pentru a lipi şi a etanşa, nisipului i se uzurpase locul din ape, pentru a tencui cu el faţadele; până şi splendidele emailuri sclipitoare care colorau portalurile fuseseră făcute din pulbere stacojie, calcinată. Domnea doar artificialul, triumfa numai violenţa. Nimic nu mai era viu.
Babelul prospera din moartea la care supunea tot ce atingea.
Am ajuns în palat printr-un labirint de coridoare secrete. Am fost aliniaţi într-o curte militară, gărzile i-au înlocuit pe cei ce ne aduseseră, apoi am aşteptat. Am recunoscut gustul pervers al lui Nimrod: ne umilea lăsându-ne să fierbem în suc propriu, să ne sporească dorinţa de a-l vedea apărând, deşi îl uram.
Copleşită de efort şi de caniculă, regia Kubaba abia mai sufla. Deşi eram obligaţi să rămânem în picioare, în rând, s-a prăbuşit pe pavaj. I-am făcut un semn alarmat, dar mi-a şoptit:
— Nu-ţi face griji, dragule. Ţinând cont de înălţimea mea, nimeni nu se va prinde dacă stau în picioare sau jos.
M-a tras spre ea şi a continuat să-mi şoptească la ureche:
— Să tragem de timp. Monstrul e puternic, dar e singur.
Hunnuwa le duce tăbliţele celor zece copii ai mei, care şi ei le vor scrie copiilor lor. Imediat ce ai mei vor afla despre crima asta, vor veni, iar raportul de forţe se va inversa. Conducătorul Babelului va dispune de mai puţine batalioane decât aliaţii mei, aşa că va fi constrâns să ne elibereze şi pe noi, şi pe oamenii noştri.
Un sughiţ a zguduit-o.
— Dragule, întotdeauna am guvernat ajutată de pântec! Prin pântec am ajuns regină – Zababa să-l odihnească pe răposatul meu soţ –, după care tot mulţumită pântecului mi-am ţesut reţeaua de alianţe. Zece copii! Bună investiţie. Zece-am scos pe ţeavă, dar a meritat; şi amintesc doar de naşteri, dragule, nu şi de ce a fost înaintea lor, că nu m-am mărginit eu doar la zece… Eeei, iar mă obligi să spun prostii. Unde rămăsesem?
La copiii mei. Zece. Of, nu toţi nişte minuni, unii nu au moştenit de la mama lor decât fizicul, şi de la tată lipsa de inteligenţă! Fata mea cea mare, da, a luat ce-a fost mai bun, superbă ca tăticul ei, şmecheră ca mămica, o recoltă bună. O
invidiam atât de tare, dragule, încât am transformat gelozia în mândrie. Da! Chiar era nevoie să-mi fie fiică, ca să n-o detest… Unde voiam s-ajung? Da, la dinastie! Cu cât ai mai mulţi descendenţi, cu atât ai mai puţină nevoie de soldaţi. De treaba asta nu s-a prins monstrul din Babel. Când îşi bate joc de băieţii taraţi care moştenesc un tată sclipitor, se-nşală. Chiar şi atunci când geniul tatălui nu trece la fiii lui, familia tot rezistă, iar aceste legături garantează pacea şi armonia. Pace, armonie? Cuvinte mari după părerea monstrului, sau nume de animale exotice. Pe Zababa, cât pot să trăncănesc şi să spun la prostii… De ce? A, da! Explică-i asta frumuşelului ăstuia cu bărbuţă, sfătuieşte-l pe tenebros să nu-l enerveze pe Nimrod.
Prea are Barbaram ăsta tendinţa de a protesta şi la cea mai mică chestie care nu-i convine.
M-am apropiat pe furiş de Abraham şi i-am explicat situaţia.
O clipă, am observat o sclipire policromă pe cer, un vârtej în diferite nuanţe, însoţită de fâlfâit de aripi şi de ţipete ascuţite, care a şi dispărut. Curcubeul fulgerător se desfăşurase deasupra pavilionului femeilor. Să fi fost doar un renghi al imaginaţiei mele? Efect al setei?
Nimrod a apărut pe estradă, mulţumit de el. Privirea pe care le-a aruncat-o conducătorilor evrei exprima încântarea, dar a devenit de zeci de ori mai veselă dând cu ochii de Kubaba. Cât despre mine, cantitate neglijabilă cum eram, nu am meritat decât o sclipire de dispreţ, care s-a stins imediat, un fel de a uita confidenţele cu care mă gratificase.
A coborât, s-a apropiat de regină şi s-a aplecat spre ea.
— Draga mea Kubaba, în sfârşit! Credeam că n-o să te văd niciodată în Babel.
— Nici eu nu credeam, Nimrod, nici în cele mai rele coşmaruri ale mele.
Regele s-a străduit să râdă.
