legătură între ele, care-mi treceau prin minte: o clipă mă
înfricoşa ideea morţii, apoi îmi aminteam că mai înviasem o dată şi totul o lua de la capăt. La originea confuziei erau două
instanţe opuse, trupul meu, pe de o parte, creierul, pe de alta: trupul simţea o spaimă viscerală de moarte, creierul explica faptul că nu voi sucomba. Şi, peste toate, soarta Nourei mă
înnebunea. Ce să-i fi impus Derek? Putea oare interveni?
Mi-era imposibil să comunic cu cineva! Fusesem încarcerat departe de Abraham şi de ajutoarele lui, situaţie care agrava angoasa singurătăţii. Când, în mijlocul curţii militare, Nimrod îşi alesese victima care să moară, Kubaba tresărise şi îmi aruncase o privire îngrozită: tăbliţa pe care o falsificase şi pe care Messilim îşi baza prezicerea nu avusese niciodată scopul de a-mi face rău. După aerul ei dezolat, am înţeles că refuza să
dezmintă şi să îşi dezvăluie manipulările. O aprobasem prin tăcere: nu doar că o astfel de mărturisire nu m-ar fi protejat, dar l-ar fi şi împins pe Nimrod la masacru.
Am atins pereţii cu palmele. Mă liniştea să pipăi pietrele şi bulgării de pământ; tari, îşi duceau înainte viaţa lor liniştită, imemorială. Mintea nu-mi aducea nici o uşurare; fie depăna iar şi iar trecutul, succesiunea de evenimente care mă adusese până aici, fie era înfricoşată de viitor, de amputarea călătoriei mele pe-aici, pe pământ.
Aplecat, un gardian a luat-o pe coridor cu o torţă în mână.
Îmbrăcat cu o manta din pânză cusută grosolan, cu glugă, s-a oprit în faţa gratiilor. Penumbra îi estompa trăsăturile, dar presupuneam că trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani.
— Tu eşti Naram-Sin?
Am dat din cap. A plecat, de parcă nici nu mi s-ar fi adresat.
O clipă, după o nuanţă a vocii, am prins o frântură de speranţă.
Ce iluzie! Încercam să mă temperez. De ce oare puterea de înţelegere se torturează căutând soluţii, în loc să admită că nu există?
M-am strâns ghem, ca un fetus, încercând să găsesc o poziţie care să-mi aducă puţină linişte. Fie şi fragilă.
— Naram-Sin? a şoptit un glas.
Înainte de a mă întoarce, ştiam cine mă chema: parfumul de liliac mă învăluise. Dincolo de gratii era Gawan, îmbrăcat ca un gardian, cu gluga pe cap. M-a făcut atent să vorbesc încet şi mi-a întins o tigvă, îndemnându-mă să beau. L-am ascultat, emoţionat. După ce m-am răcorit, l-am grăbit să-mi răspundă:
— Unde e Sara?
— Nimrod a închis-o în volieră.
— Poftim?
— Îţi aminteşti de cuşca imensă, plină cu păsări rare şi minunate, din pavilionul femeilor? Nimrod le-a dat drumul la toate şi a băgat-o acolo pe Sara. Care e foarte frumoasă.
S-a uitat atent la mine:
— Ea e Noura?
Ce rost avea să-l mint pe acest prieten care risca totul pentru mine?
— Ea e.
— Noura… Tu o vrei pe Noura. Abraham o vrea pe Noura.
Nimrod o vrea pe Noura. Dar Noura ce vrea?
Am lăsat fruntea-n pământ, neputând să-l pun la curent fără
a trebui să-mi depăn lunga mea poveste. Şi chiar dacă aş fi dus relatarea până la capăt, aveam eu răspunsul? Gawan a mormăit:
— Nu e nimic de făcut…
L-am privit lung.
A scos o cheie grea, metalică. A băgat-o cu grijă în broască, reuşind să treacă de mecanismul solid. Am urmărit fremătând operaţiunea. Mă udau valuri de sudoare şi-mi clănţăneau dinţii.
— Gawan, mi-e rău.
— Curaj.
În sfârşit, a întredeschis uşa de bronz şi m-am strecurat afară. Gawan m-a prins de mână şi, aplecaţi, într-atât era tunelul de îngust şi tavanul de jos, am înaintat în întuneric. Mă
scutura febra. Umerii mi se frecau de pereţi. Hotărât, mi-am adunat puterile pentru a-l urma pe Gawan şi a nu cădea.
A deschis o uşă joasă şi ea. Am adulmecat răcoarea nopţii.
M-a tras afară. Ne-a întâmpinat o lună enormă, înconjurată de stele. Am trecut prin grădina în care Nimrod îşi ţinea animalele sălbatice. Îndemnat de Gawan, am făcut câţiva paşi, clătinându-mă pe picioare. Dintr-odată, m-am prăbuşit.
— Sunt… sunt bolnav…
A îngenuncheat şi m-a examinat.
— O să fugi imediat ce-ai să te simţi mai bine. Juri?
