— Totul depinde de cum ţii, mi-a răspuns.
Am pus punct discuţiei. Abraham suspectase dintotdeauna zelul lui Gawan. Nu aveam chef să mă cert cu el. M-am întors spre regină.
— De ce a făcut-o?
S-a uitat lung la mine, a ezitat, a mai stat pe gânduri, şi până
la urmă a lăsat privirile-n pământ.
— Dacă ar fi vrut să ştii, ţi-ar fi spus-o.
— Tu însă ştii, Kubaba!
— Respect morţii. Deci respect şi secretele morţilor.
Abraham ne-a tăiat vorba:
— Unde e Sara?
— Nimrod a închis-o în pavilionul femeilor, în cuşca destinată păsărilor exotice. Iată de ce ieri am zărit un curcubeu de pene. Nu va avea cum să ne ajute.
— Ne va scăpa Hunnuwa, a intervenit Kubaba. Monstrul din Babel va primi în curând trimişii fiilor şi ginerilor mei, dacă nu cumva chiar trupele acestora. Puţină răbdare. Situaţia se va debloca. Am prevăzut totul. Dragule, arată-le ajutoarelor tale că ai supravieţuit, asta-i va încuraja.
Am înaintat către o celulă de mărime medie, unde erau înghesuiţi cei doisprezece. Aceştia au devenit încordaţi când au văzut apărând un gardian, dar i-am liniştit scoţându-mi gluga. I-a uimit să constate că-l păcălisem pe Nimrod.
Volubili, surescitaţi, m-au anunţat că îşi pregăteau evadarea săpând un tunel.
— Cât timp vă trebuie?
— Două zile, a răspuns Eleazar.
I-am părăsit pentru a-mi încheia explorarea. Am dat de ceea ce deţinuţii numeau ieşirea, şi paznicii intrarea. O încăpere boltită, tencuită, cuprindea rogojini, mese şi instrumente abracadabrante din bronz. Erau aprinse câteva lumânări. Lângă
armele depozitate, sforăiau pe saltele trei corpuri. Dădeam aici de cheile celulelor? Precaut, am tras cu urechea la fiecare perete. Numai că, vai, cerberul principal, care sforăia cel mai abitir, ţinea cheile la subţioară, prinse într-o brăţară groasă din aramă. Era imposibil să i le fi luat.
Dinspre uşă s-a auzit un zgomot, apoi paşi grei şi clinchet de lănci. Se apropiau nişte soldaţi. M-am repezit într-un tunel aflat în semiîntuneric şi m-am strecurat în fundul unei celule cu gratiile întredeschise.
De data aceasta, torţe mult mai numeroase au luminat pereţii. Razele lor însă nu împrăştiau tenebrele, ci produceau altele portocalii. Nu mai existau nuanţe, doar umbre de culoarea funinginii, cu tente galbene. Convoiul, după cum îmi închipuiam, s-a oprit în faţa celulelor unde erau Kubaba şi Abraham.
Din ascunzătoare am recunoscut, cocoşat din cauza spaţiului redus, corpul înalt al lui Nimrod. Tiranul s-a răstit la suverana din Kish:
— Niciodată nu mă dezamăgeşti, Kubaba! Cu tine mă aştept la tot ce poate fi mai rău şi-odată nu lipseşti de la întâlnire.
Rămâi cea mai oribilă ciumă de care-am dat vreodată.
— Nu mă flata, Nimrod. Cum să-ţi fac eu rău de-aici, din fundul găurii ăsteia?
— Unde e argatul care îţi ară pântecele?
— Poftim?
— Intendentul tău, coada aia mare de greblă care se tot înfige-n tine? Unde e?
— O fi fugit, probabil.
— Lăsându-te-n urmă? Pe tine, o creatură aşa irezistibilă?
— Totul are un sfârşit, dragul meu Nimrod, chiar şi poveştile cele mai frumoase.
— Nu ţi-a dat niciodată prin cap că s-ar putea alia cu mine?
Doar ambiţia e devoratoare, nu?
Regina a ezitat un moment. S-a încruntat şi i-a trimis o privire asasină despotului.
— Cum să critici ambiţia? Din modestie nu s-a întâmplat nimic important pe pământ. Nici tu nu ai încetat să îţi sporeşti teritoriul. Cu toate astea, chiar dacă lui Hunnuwa nu-i lipseşte ambiţia, are ceva cu care să o înfrâneze.
— Aşa? Te iubeşte?
— Nu ştiu dacă mă iubeşte. În schimb, ştiu că te urăşte.
O clipă, Nimrod a amuţit.
— Mă-nebunesc după poveştile tale sentimentale, Kubaba.
Ca-ntotdeauna, nu poţi şti dacă reprezintă adevărul sau o manevră, dar apreciez spectacolul. Presupunând că eşti sinceră, voi face în aşa fel încât să-ţi placă. Spuneai că
poveştile frumoase au un sfârşit? Ei bine, nu! Drăgăleala ta cu Hunnuwa nu se încheie. Ia te uită ce ţi-am adus.
