Mâna i-a despicat aerul. Doi soldaţi au adus un coş din răchită, l-au lăsat în faţa gratiilor şi au ridicat pânza care îl acoperea, lăsând la vedere capul însângerat al lui Hunnuwa.
Suverana a ţipat. Nimrod a izbucnit în râs.
— Vai, ce bine te descurci, Kubaba! Se vede cu-adevărat groaza unei femei îndrăgostite. Totuşi, adevăratul strigăt este cel al unei regine care tocmai a eşuat.
Şi a ridicat brutal capul de păr.
— A fost prins cu tot cu tăbliţele destinate fiilor şi fiicelor tale. Nu încerca să negi, sigiliul tău e pe argilă.78 Ai ratat! Ai tăi nu îşi închipuie că zaci aici, deci iată-mă liniştit. Şi când vor descoperi, te vei fi întâlnit deja cu Hunnuwa al tău. Chiar dacă s-ar fi luptat să te elibereze, nu vor risca să mă atace fără
acest scop. Nu e ea nebună, familia reginei!
Kubaba nu mai mişca, albă la faţă, cu ochii ţintă la cadavru.
Nimrod a dat drumul capului, care a căzut în coş.
— În zori veţi fi executaţi, tu, Abraham şi cele douăsprezece ajutoare ale lui.
O tăcere grea apăsa închisoarea. Fatalitatea ne copleşea.
Un sunet înfundat de tobe a răsunat în depărtare, amestecat cu vibraţii înţepătoare de gong. Lui Nimrod i s-a ridicat colţul stâng al gurii.
— Auziţi? Am angajat muzicanţi pentru voi. Vor suna astfel de şapte ori. La cel din urmă sunet veţi părăsi lumea asta.
S-a îndepărtat vesel, uşor, încântat de el.
— De ce mâine, mă veţi întreba, şi nu imediat? Aşa o să
aveţi timp să intraţi în panică şi să vă pară rău de ce pierdeţi.
Drăguţ din partea mea, nu?
S-a întors, s-a îndepărtat, a dispărut. Întunericul şi-a recucerit domeniul.
*
Zvon de tobe şi de gonguri.
În apropierea morţii, orice om reacţionează într-un anume fel. Printre ajutoarele lui Abraham, unii gemeau, alţii înjurau, alţii rămăseseră în stare de prostraţie, cei mai mulţi săpau cu frenezie în vederea unei evadări.
La el în celulă, Abraham îngenunchease. Cu ochii închişi, cu mâinile împreunate, îşi întreba Dumnezeul. Buzele tivite murmurau fraze din care percepeam doar frânturi. La început îşi conjurase Dumnezeul să intervină, apoi, treptat, ca o maree care se retrage de pe plajă, cererea fusese ştearsă de acceptare, implorarea se convertise în consimţire. Rugăciunea îl elibera de rugi personale. Cu cât se apropia momentul fatal, cu atât Abraham iradia serenitate. Strălucea, chiar dacă lipsit de bucurie.
În fundul celulei ei, Kubaba semăna cu o fetiţă care se izolează cu jucăria ei preferată. Cu capul lui Hunnuwa lipit de pântec, nu plângea, ci îngâna o melodie, mângâia părul iubitului, degetele îi aranjau buclele, le desfăceau, le netezeau.
Delicateţea gestului părea să redea bărbatului viaţa, tandreţea estompa moartea. Din când în când îi ştergea cu marginea rochiei o urmă de sânge de pe tâmple, adresându-i un reproş
indulgent:
— Ei, dragule, eşti plin de pete.
Ultima noapte scotea la lumină adevărata natură a Kubabei: o îndrăgostită. Contrar aparenţelor, puterea nu reprezentase decât o pasiune secundară. Poate că nu guvernase decât pentru
a iubi mai bine. Bărbatul, copiii, poporul, pe Hunnuwa…
Fusese în primul rând o îndrăgostită? Mamă? Imposibil să o fi privilegiat pe una sau pe alta: era femeie din cap până-n picioare. Iubea, avea grijă de ai ei, şi pentru asta se considera răspunzătoare.
Zvon de tobe şi de gonguri. Mă străduiam să eliberez cumva condamnaţii. Gardienii nu dăduseră de mine; când îi întâlneam în vreun tunel, mă arătam discret şi evitam pivniţa luminată
unde jucau arşice, spunându-şi bancuri. Visam ca, la colţul vreunui coridor, să ucid cerberul care păstra cheile legate de braţ; numai că nu se urnea de lângă intrare.
Zvon de tobe şi de gonguri.
S-a auzit un ţipăt, repede înăbuşit. Ajutoarele lui Abraham se loviseră de o stâncă. Distruşi, îşi dădeau seama că nu aveau cum săpa tunelul. Îndemnaţi de Eleazar, se hotărâseră să
ocolească obstacolul, aşa că şi-au reînceput munca. Nimic nu e la fel de crud ca speranţa. În caz de dramă, ceea ce ne macină
nu e aşteptarea, ci speranţa. În loc să dăm piept cu obstacolul, ocolim, fugim de adevăr, suntem absorbiţi de eventuale şi nesigure portiţe de scăpare. Intolerabilul devine suportabil: în locul morţii care vine, ne concentrăm asupra unor soluţii care ne scapă. Ajutoarele lui Abraham preschimbaseră angoasa în faţa neantului în enervarea de a se fi înşelat. Consideram hotărârea lucidă a acestuia mult mai înţeleaptă.
Rupt de oboseală, am împins uşa mascată care dădea în grădină. Roko a apărut bucuros. Faptul că habar nu avea de oroarea care stătea să vină parcă m-a uns pe suflet; nemailuând în seamă situaţia în care mă aflam, l-am mângâiat, l-am lăudat, i-am şoptit cuvinte vesele la ureche.
Cerul îşi schimba culoarea. Ziua de care mă temeam îşi făcea apariţia.
— La drum, câine!
Din câţiva paşi, am părăsit menajeria. Mersul îmi permitea ca eventual să elaborez o stratagemă în stare să oprească
funesta numărătoare inversă.
Încă nu era deschis nici un magazin. Oraşul aparţinea animalelor nocturne şi aurorei; şoareci mişunau ici şi colo; ciorile curăţau străzile, luând toate gunoaiele, în timp ce mierlele ciuguleau, în trecere, grăunţele.
