Am confirmat, ameţit. De mai multe ori observasem contagiuni turburătoare între cei doi aşa-zişi gemeni, aceleaşi afecţiuni, aceleaşi cruste şi, în final, aceeaşi stare de confuzie şi aceleaşi tulburări de vorbire.
— Te cred, Teltar.
— Atunci, te implor: ucide-mă.
*
Zvon de tobe şi de gonguri.
A şasea chemare lugubră. La următoarea, regina Kubaba, Abraham şi cele douăsprezece ajutoare ale sale vor fi executaţi.
Într-o tăcere în care încă mai răsunau ecourile percuţiei, gardienii au descuiat gratiile şi au dat prizonierii în grija soldaţilor. Condamnaţii nu au protestat. Fără îndoială îşi doreau să ajungă din nou la aer şi la lumină, chiar dacă escala avea să dureze doar puţin.
Eram ascuns în fundul unei celule, tremurând. Fusesem supus mult prea multor dovezi de violenţă încă de ziua trecută.
Când îl gâtuisem pe Teltar, îmi depăşisem cu totul puterile: eram totuşi un vindecător, nu un asasin. Fireşte, mai ucisesem oameni, dar în luptă, când nu forţa era de partea mea.
Strângându-l de gât, degeaba mă convingeam că-i satisfăceam ultima dorinţă, că-l salvam de la tortură, că-l uşuram, tot nu mă vedeam altfel decât luând o viaţă. Am început să am nişte spasme, de parcă un demon se distra agitându-mi frenetic membrele. Epuizat, m-am trântit pe jos.
Imediat ce soldaţii şi condamnaţii au plecat din închisoare, am ieşit şi eu prin pasajul secret. Roko nu m-a mai întâmpinat.
Mai sus, nişte slujitori ducând nişte cadavre hrăneau fiarele
sălbatice, alţii dădeau fân zebrelor. Am realizat că patrupedul se ascunsese. Cu grijă pentru a nu fi observat nici eu, m-am strecurat afară din menajerie.
Ce era de făcut? Unde să mă fi dus?
Babelienii nu îşi puneau această întrebare, ci mergeau la spectacol. În grupuri compacte se scurgeau pe uliţe, ajungeau pe arterele principale, se strângeau în forum. Am lăsat valul să
mă poarte cu el. Din gură-n gură, de la ureche la ureche circulau exclamaţii surescitate. Oamenii se felicitau pentru o zi atât de bogată: dimineaţa sinuciderea arhitectului, acum o execuţie! Hotărât lucru, nu te plictiseai în Babel! Se arătau deosebit de avizi de prezenţa unei regine printre condamnaţi.
De obicei erau ucişi oameni de rând, răufăcători, dar de data aceasta un fast rar împodobea ceremonia. Kubaba, legendara Kubaba, celebra suverană a Ţării Apelor Blânde, avea să
cunoască pedeapsa lui Nimrod. Câţiva adăugau că printre conducătorii ce o înconjurau erau şi şefii triburilor de păstori, dar detaliul nu sporea aura evenimentului, căci orăşenii dispreţuiau viaţa în sălbăticie. Păstorii, cu existenţa lor nomadă, care nu clădeau case ori temple, li se păreau o rasă
inferioară, care se învârtea în jurul lor ca nişte animale înfometate în jurul prăzii. Babelienii uitaseră că şi strămoşii lor trăiseră la fel. După părerea lor, istoria începea cu Babelul; înainte fuseseră doar zeii şi numai zeii; apoi zeii făcuseră
oamenii care să-i slujească; creându-i, zeii le dăduseră în stăpânire apele, arhitectura, oraşul, scrisul. Pentru babelieni, viaţa fusese dintotdeauna citadină. Deşi construiseră o nouă
civilizaţie, îşi povesteau exact contrariul. Erau convinşi să
continue şi să reproducă, nicidecum să progreseze şi să
revoluţioneze. Decalajul dintre fapte şi ceea ce gândeau despre ele se dovedea enorm. 81 Povestea unei lumi perene, imuabile, avea câştig de cauză în faţa realităţii, chiar şi atunci când evenimentele o contraziceau. Din acest motiv, considerau păstorii nomazi ca pe nişte erori. Or, ce se face cu erorile?
Sunt îndepărtate sau corectate: păstorii nomazi trebuiau să
plece sau să se schimbe. Radical, Nimrod îi suprima, lucru
care nu afecta pe nimeni.
Destinul lui Gungunum provoca tot mai puţine comentarii.
Timp de decenii, distant, închis, surmenat, nu iniţiase nici un fel de legătură cu populaţia. Se repeta că sinuciderea lui nu implica încheierea lucrărilor: asistenţii lui îi vor concretiza planurile, iar ridicarea Turnului va continua. Era de mirare că
nu rezistase până la final, dar era considerat atât de ciudat, încât actul sângeros era pus pe seama dezechilibrului lui.
Conform ultimelor veşti, Nimrod avea să urmărească
execuţia din vârful Turnului, astfel, precizase acesta, va vedea cum se face dreptate, din perspectiva zeilor. Unii îl invidiau, alţii mai puţin. Ce emoţie să fii vecin cu norii, cu astrele, să te apropii de zei! declarau cei dintâi. Ce dezamăgire să te uiţi de atât de departe la o atracţie ieşită din comun! exclamau ceilalţi.
Kubaba şi şefii de triburi vor avea dimensiunile unor furnici…
Miile de umeri care mă împingeau m-au purtat până în piaţă. Nerăbdarea încingea şi corpurile, şi minţile. Cum prizonierii întârziau, lumea se uita la Turnul lui Nimrod, care se ridica înainte imens, amplu, impunător. Nici măcar soarele nu-l putea tasa, iar razele lui ricoşau din nivel în nivel.
Babelienii îi numărau etajele – preocuparea lor preferată de ani şi ani – şi, din cauza schelelor, a palisadelor, a grămezilor de materiale, nu reuşeau să ajungă toţi la aceeaşi cifră. Drept care se certau veseli. Nu exactitatea conta, doar se stătea la baza celui mai mare templu din univers. Unii pretindeau că-l zăresc pe Nimrod în vârf. Cum s-o fi confirmat? Acolo, sus, până şi un uriaş ar fi părut de mărimea unei vrăbii.
Presimţeam că urma să răsune şi al şaptelea zvon de tobe şi de gonguri. Am reacţionat. Nici nu se punea problema să iau parte la supliciul prietenilor mei! Cortegiul soldaţilor care încadrau condamnaţii nu apăruse, puteam deci să fug, aşa că
am început să dau din coate pentru a-mi croi drum.
În care clipă, inimaginabilul s-a produs…
Mai întâi a fost un zgomot surd. Atât de jos, încât te-ndoiai
c-ai fi auzit ceva.
Zgomotul surd însă persista. I-am căutat în jur sursa. Nimic extraordinar. Nimic diferit. Să fi visat?
