Numai că zgomotul surd creştea. Se îmbogăţea, se multiplica, se umfla până la huruit, jos, gros, precis, rostogolindu-se.
Dintr-odată, urlete de animale. Jos, în şantier, zbierau măgarii. Sus, în grădinile lui Nimrod, răgete, mugete, ţipete, scâncete amplificau groaza animalelor sălbatice.
Pe deasupra noastră zburau păsări ca mii de sclipiri infernale. Un zgomot de pene, ca de obiect care se face ţăndări, ca o aripă uriaşă care fâlfâia înnebunită. Noapte. Ne-am plecat capetele ca să nu fim zgâriaţi. Zburătoarele s-au împrăştiat ca un fum în adâncul câmpiei. De ce să fi fugit?
Un nou zgomot surd. De deasupra, puţin câte puţin, ca un început de grindină, sunet de pietre căzând.
M-am întors spre Turn: se fisura. Cărămizile se desprindeau.
O schelă a trosnit. Muncitorii, împinşi în gol, ţipau disperaţi.
Ultimul sprijin cedând, s-au prăbuşit şi s-au zdrobit de pământ.
La început, mulţimea a fost siderată, într-un fel de vertij al minţii care nu voia să creadă în rău. A urmat groaza, paralizia aceea care îngheaţă muşchii, plămânii, inima. Frica, energia care-ţi permite să o iei la fugă sau să ataci. Panica, agitaţia care caută febril mii de ieşiri. În sfârşit, haosul. Urlând, oamenii alergau, se-nghesuiau, se loveau între ei, se clătinau, se rostogoleau, veneau unii peste alţii, se călcau în picioare.
Odată la pământ, trebuiau să se ridice rapid, altfel ar fi pierit sufocaţi. Nu mai era decât devălmăşie. Nici urmă de compasiune. Nici de atenţie pentru bătrâni. Nici de întâietate a femeilor şi copiilor. Ajutor! Fiecare pentru sine. Ori mă reped oricum, ori crăp.
Dădeau năvală în partea opusă, coborând spre poarta lui An.
Am luat-o în sens contrar, pe aleea care ducea de la forum la palat. Calculasem bine: Kubaba şi evreii rămăseseră acolo,
înconjuraţi de soldaţi. Procesiunea se oprise. Militarii înmărmuriseră, împărţiţi între ascultarea comenzilor şi instinctul de supravieţuire.
M-am răstit la ei, cu capul ascuns în glugă:
— Toate trupele la poarta lui An. Repede!
Fără a mai controla cine le dădea ordinul, soldaţii au abandonat pe loc prizonierii şi au luat-o la fugă pe pantă-n jos.
Am urcat lângă prietenii mei. În stare de şoc, nu ştiau dacă
era cazul să se bucure ori să tremure. Ameninţarea continua să
fie prezentă: scăpaseră de execuţie, dar poate că se loveau de un pericol incomensurabil.
— Nu mă mai mişc nicăieri, ne-a anunţat Kubaba istovită.
De parcă ar fi făcut corp comun cu ea, evreii au rămas la rândul lor nemişcaţi. Ne-am întors către Turn.
Faţada continua să se dezintegreze, scările se despicau, tencuiala ceda, iar sclavii cădeau ca nucile din pom. Totuşi, cât de oribil era, rămânea ceva superficial. O altă forţă golea interiorul. Îl măcinase, iar de-acum îl devora. Gura căscată din străfunduri se infiltrase în Turn pentru a-l aduce înapoi în pământ. Baza lucrării se deschidea în mijlocul edificiului, şi gura aceea aspira etajele.
Am înţeles: cărămizile uscate care alcătuiau centrul nu rezistau greutăţii nivelurilor superioare şi se prăbuşeau, absorbind clădirea. Gungunum o prevăzuse.
Voi îndrăzni s-o mărturisesc? Eram fascinat… Eram îngrozit de ce se petrecea şi totodată îmi doream mai mult. Fiecare surpare mă făcea să-mi fie sete de noi surpări, fiecare deflagraţie chema o altă deflagraţie şi mai şi. Iar şi iar! Tot mai bine! Imediat ce parte din clădire se prăbuşea aici, pândeam consecinţele dincolo, aşteptam dărâmarea următoare, îmi pierdeam răbdarea dacă întârzia, mă delectam cât se producea.
Şi-ncă o dată! Calamitate până la apoteoză! Spectacolul răului cel mai rău, colosal, îşi afişa frumuseţea şi coerenţa. În mine,
admiraţia era amestecată cu groaza. Unic moment! Jubilam în aceeaşi măsură în care mi-era frică. Asistam la o catastrofă
savurându-mi privilegiul.
Subit, totul s-a accelerat. Temelia a cedat. Explozia nu se mai desfăşura pe verticală, ci pe orizontală. Primele etaje s-au desfăcut, proiectate în lateral, s-au răspândit, distrugând şantierul, taberele, canalele, drumurile pe care babelienii alergau pentru a scăpa. Sclavi, militari, bucătari, orăşeni aveau să fie ucişi. Numai noi, refugiaţi în partea de sus a cetăţii, scăpam de cataclism. Provizoriu?
Se forma o fenomenală jerbă de praf, ca o ciupercă gri monstruoasă. Spărgându-se, cărămizile se pulverizau redevenind pulbere. Un nor care se ridica. Şi cucerea cerul.
— Atenţie! a urlat Abraham. Să ne ferim!
După ce se umflase deasupra Turnului care se prăbuşea, norul se lărgea în timp ce cădea. Şi se îndrepta către noi.
— Aici!
Kubaba ne-a arătat un sanctuar în care să ne adăpostim. În pofida oboselii şi a picioarelor minuscule, a ajuns acolo imediat, şi-a rupt o bucată din rochie, din care a făcut o mască
şi şi-a acoperit cu ea buzele şi nasul. Pe când mă îndreptam spre ea, Abraham m-a prins de umăr.
— Sara!
De ce să se fi gândit el la ea, nu eu? Ştiam unde se afla voliera şi m-am repezit într-acolo, arătându-i drumul.
Gărzile dezertaseră de la palat. Nu am întâlnit nici un obstacol, am trecut de posturile fără urmă de om şi am galopat către pavilion. Aici ne-a întâmpinat o scenă bizară: femeile şi eunucii, sprijiniţi de zidul care dădea spre câmpie, erau exaltaţi de dezastru. Umăr la umăr, uitând cine era paznicul şi cine prizoniera, rămăseseră cu gura căscată, entuziaşti, fără glas, ameţiţi.
Am ţâşnit către cuşca păsărilor exotice. Ghemuită într-un
colţ, Noura s-a ridicat când ne-a zărit. Bucuria care a cuprins-o constituie una dintre cele mai impresionante amintiri din existenţa mea. Bucurie care spunea totul, fericirea de a ne regăsi vii, extazul de a constata că ne riscam viaţa pentru ea, voluptatea şi mândria de a ne iubi. Am scris la plural, ne, fiindcă în clipa aceea am acceptat împărţirea, am fost de acord ca Noura să adore doi bărbaţi. Gelozia mi se evaporase, meschină, ridicolă.
Abraham a desfăcut grilajul. Noura i s-a aruncat în braţe.
Mi-am rupt mantaua şi le-am strigat:
