— Când o să mori, vino înapoi la mine.
75. Ştiinţa astrală studia întregul cer, norii, vântul, ploile, ninsorile, dar şi stelele, cometele, eclipsele. Meteorologia şi astronomia se suprapuneau sau, cel mult, se făcea diferenţa dintre o astronomie de zi şi una de noapte. Punctul de referinţă nu era cel mai înalt, din contră, cel mai jos, în aşa fel încât se dădea o mare atenţie răsăritului şi apusului astrelor. A fost nevoie de inventarea telescopului, în secolul al XVII-lea, pentru ca punctul de referinţă pentru observatori să se mute de la orizont la zenit.
76. De când descoperise scrisul, mesopotamianul citea peste tot: citea în cer, citea în măruntaie. La fel ca bolta cerească, ficatul animal purta cu sine mesaje trimise de zei, care trebuiau descifrate. Disciplina regină era hepatoscopia, practicabilă la orice oră din zi sau din noapte. Era sacrificat un miel conform unui ritual anume şi erau puse întrebări divinităţii: viscerele, mai ales ficatul, sediu al vieţii şi al sângelui, aduceau o prevestire favorabilă sau funestă. Pentru a învăţa să
repereze zonele grăitoare, haruspiciul se antrena pe modele de ficat din argilă sau bronz. Fenicienii, grecii, etruscii, romanii au dus mai departe această practică.
Făcându-se ecou al mesopotamienilor, Platon, în Timaios, se referă la ficat ca la „o oglindă care primeşte amprente şi produce imagini vizibile“. Privitor la haruspicii, Platon preciza: „Uneori li se dă numele de ghicitori: asta înseamnă să se ignore cu totul că sunt interpreţi ai unor cuvinte şi viziuni misterioase, nu ghicitori. Numele care li se potriveşte cel mai bine este acela de profeţi ai lucrurilor revelate de divinitate.“ Hepatoscopia nu rivaliza cu astrologia, ci o completa, infirmând ori confirmând semne zărite pe cer.
77. Zeul Utu avea să devină faimosul Shamash în akkadiană.
78. Sigiliul-cilindru, care urma sigiliului-matriţă, avea să devină o modă
extraordinară timp de mai multe milenii. Era vorba despre o piatră groasă ca un dop, gravată în adâncime. Când era răsucită pe argilă umedă, lăsa o amprentă, deseori o scenă sacră sau o succesiune de animale. Dacă, la origine, permisese pecetluirea unui ulcior sau a unei uşi, s-a transformat rapid în semnătură: marcarea autentifica tableta. Drept care unii suverani, care nu ştiau să scrie, s-au putut semna.
Kubaba avea un sigiliu-cilindru în serpentină, pe care-l păstra ca pe o bijuterie, pe post de pandantiv, în timp ce Hunnuwa îl purta pe al său, din hematit, ca un ac înfipt în haină.
Când nu s-a mai scris pe argilă, utilizându-se papirusul, şi apoi pergamentul,
sigiliul-cilindru a fost înlocuit de pecete.
79. Cred că în Ţara Apelor Blânde a început torticolisul mistic. Capul se ridica pentru a întrevedea zeii. Pe vremea strămoşilor mei, divinităţile, spiritele, sufletele, demonii se pitulau peste tot. În Mesopotamia, zeii locuiau în cer, nu printre noi. Din acel moment, oamenii îşi rupeau gâturile pentru a-i scruta, întreba, asculta.
Atmosfera pură, stelele apropiate şi clare ne schimbau comportamentul într-unul de bipede fără pene. Astfel, se povestea că Messilim căzuse de mai multe ori într-un puţ, fiindcă mergea cu privirea lipită de firmament.
Din vremea Babelului şi pentru totdeauna, cerul s-a transformat în Cer, regat al zeilor. Crisparea cefei a marcat despărţirea de animism: din orizontală, credinţa a devenit verticală. După care coloanele şi turnurile gândite pentru întâlnirea cu divinul, cărora li s-au adăugat în decursul veacurilor bisericile, catedralele, clopotniţele, minaretele, au accentuat acest torticolis mistic.
80. Istoria se repetă. Câteva milenii mai târziu, în Franţa, mă aflam lângă o femeie planturoasă, vioaie, delicioasă, cu conversaţie picantă, în timpul unei recepţii date la castelul din Grignan. Efluviile care urcau din câmpurile de lavandă
din jur trebuie să mărturisesc că mă cam ameţeau, pe când interlocutoarea mea chiar se îmbăta bând un vin local înveselitor. Femeia mi-a spus o poveste care mi-a aminti bizar de Babel. „Regele a sosit joi seara la Chantilly, la prinţul de Condé. S-a supat, dar de pe câteva mese lipsea friptura. A fost chemat bucătarul, un om de mare talent. Acesta a zis de mai multe ori: «Mi-am pierdut onoarea. Este un afront pe care nu-l voi suporta. Mi se-nvârte capul, n-am mai dormit de douăsprezece nopţi.» Hrănise pe toată lumea, dar friptura care lipsise, nu de la masa regelui, ci de la cea de-a douăzeci şi cincea masă, îi revenea tot timpul în minte. La patru dimineaţa, bucătarul s-a răstit la un furnizor care îi adusese doar două încărcături de peşte prins în timpul mareei, întrebându-l: «- Asta-i tot? – Da, domnule.», a răspuns băiatul, fără să ştie că bucătarul trimisese comanda în toate porturile şi aştepta de ceva vreme. Numai că restul de furnizori nu mai apăreau. Simţea că-i ia foc capul.
«Nu voi supravieţui acestui afront.» A urcat în camera lui, şi-a sprijinit sabia de uşă
şi şi-a înfipt-o în inimă, dar abia din cea de-a treia încercare, căci primele două nu au fost mortale, a căzut fără viaţă. Peştele prins în timpul mareei a sosit când el îşi dădea duhul.“ Ca să-mi închei amintirea, trebuie să precizez că regele era Ludovic al XIV-lea, bucătarul, Vatel şi povestitoarea, marchiza de Sévigné, ale cărei epistole încă mai delectează cititorii şi după mai multe secole de la scrierea lor.
81. Mesopotamienii vedeau lucrurile invers decât în epoca modernă, nevalorizându-şi invenţiile ori progresul. Imediat ce îşi făcea apariţia o nouă
tehnică, o atribuiau iniţiativei unui zeu care le-ar fi dăruit-o, cum s-a întâmplat cu scrisul. Nu cumva această tendinţă de a explica totul prin intervenţia divinităţii le-a permis să se ancoreze în ea, să alunge angoasa celor care se îndepărtau de cunoscut şi înaintau către necunoscut? Fiindcă îşi pierduseră rădăcinile în pământ, zăreau altele în cer. Îşi legitimau modul de existenţă alături de divin. Deşi inovau constant, negau mişcarea care le făcea posibile inovaţiile, promovând ideea unui timp rotund, imobil.
Invers, modernii pun înainte progresul. Avansul ştiinţific, beţia tehnologică şi mai ales sistemul capitalist cu ale sale consecinţe consumeriste fac popoarele să
iubească frenetic noul. Noutatea devine calitatea mărfurilor.
Cât am trecut prin vremuri, am întâlnit trei modalităţi de a concepe condiţia umană: vârsta arhaică, văzând omul ca o creaţie a naturii, vârsta religioasă, văzând omul ca o creaţie a lui Dumnezeu, vârsta antropocentrică, văzând omul ca o creaţie a omului. Fie şi numai din enunţarea acestei succesiuni, mi-e greu să cred cu naivitate în progres…
82. Unul dintre motivele de a-mi scrie amintirile mesopotamiene constă în uitarea anumitor fapte. De trei milenii, miriade de cărţi s-au referit la Babel, dar numai una a păstrat un element esenţial: prezenţa lui Abraham şi a celor douăsprezece ajutoare ale sale. Prin anul 70 al erei noastre, un autor, Pseudo-Philon din Alexandria, a tradus în latină o cronică evreiască, apropiată de gnoza elaborată
la Qumran, în care se relatează cum patriarhul şi cei doisprezece au refuzat să
lucreze pe şantierul Turnului Babel, şi atunci contramaiştrii i-au condamnat la arderea pe rug. Dumnezeu i-a salvat făcând să sară în aer cuptoarele de cărămizi, ceea ce, aprinzând rezervele de bitum, a declanşat un incendiu teribil şi a dărâmat edificiul. Au pierit optzeci şi trei de mii cinci sute de persoane. Fireşte, Pseudo-Philon din Alexandria înflorea realitatea, mai ales când oferea precizări – bilanţul morţilor, de pildă –, dar avea meritul de a aminti conflictul dintre Nimrod şi Abraham.
83. De-a lungul istoriei, am tot dat de grija pentru asigurarea viitorului trecutului, pentru păstrarea urmelor violenţelor trecute pentru a evita violenţele ce-ar fi putut veni. În loc să le desfiinţeze ori să le reconstruiască, oamenii preferă
uneori să întreţină ruinele. După bătălia de la Plateea, dintre greci şi perşi, din anul 479 î.Ch., grecii au hotărât să nu repare templele jefuite de perşi. În secolul XX, francezii nu au reconstruit satul Ouradour-sur-Glane, care fusese ars de germanii care masacraseră locuitorii. În 1945, comunitatea internaţională a decretat de asemenea să nu fie ras de pe faţa pământului lagărul de exterminare de la Auschwitz, ci să fie păstrat aşa, sinistru, scandalos, pentru a cultiva flacăra indignării. Or, până şi ruinele îmbătrânesc şi suferă atacul timpului. Câteva milenii mai târziu, când am trecut din nou prin acea regiune din Orient, vântul şi nisipul avuseseră ele grijă de rămăşiţe. Babelul nu mai era decât un nume. Şi m-am simţit mai singur decât oricând…
Forţele naturii dizolvă ambiţiile omeneşti. Inexorabil, ruinele devin vestigii, apoi rămăşiţe, apoi materie. Materialul redevine stăpân asupra formelor pe care am încercat să i le impunem. Şi viaţa merge mai departe… În sânul naturii nu există
ruine, ci doar constantă reînnoire făcută din morţi şi din naşteri. Ciclul nu se opreşte niciodată… Spre deosebire de oameni şi de civilizaţii, ale căror multiple opriri se evaporă, natura deţine eternitatea mişcării.
84. Biblia este o carte scrisă de un mic popor de păstori, îngrozit de dezvoltarea urbanizării, terorizat de primele oraşe din Orientul Mijlociu. În timp ce mesopotamienii inaugurau o nouă concepţie asupra societăţii, stabilindu-se, strângându-se într-un loc anume, masându-se, evreii perpetuau un mod de viaţă
contrar: nomadismul, neposedarea unor teritorii, limitarea activităţii la sarcini elementare. În Biblie, de fiecare dată când apare un oraş, menţionarea acestuia este însoţită de un comentariu peiorativ, ba chiar de conotaţii diabolice: Sodoma, Gomora, Ninive, Babilon, Ierusalim. Totuşi, scriitorii de mai târziu vor lua apărarea unuia dintre ele, Sionul, Noul Ierusalim, care încarna triumful final al ordinii
divine, temă pe care o va dezvolta ulterior un creştin, Sfântul Augustin, sub denumirea „Ierusalimul Ceresc“; dar, este vorba despre o cetate care stă să vină, o cetate ideală, una escatologică.
În ochii păstorilor, oraş însemna separare: ruptura de spaţiul înconjurător prin ziduri; ruptura de cursul anotimpurilor într-un labirint mineral; ruptura de natură
prin edificarea unei lumi artificiale; ruperea de restul omenirii prin elaborarea unei identităţi în interiorul incintei. Pentru ei, chiar dacă oraşul aduna laolaltă indivizii, împrăştia spiritele. În Babel, un grup îşi inventase un buric şi se uita la el. Păstorii, recunoscând Babelul drept creaţie omenească, vedeau în el totodată o de-creaţie în raport cu Dumnezeu. Această luare a puterii asupra lumii de către oameni nu se apropia de divin, ci îl sfida, dacă nu cumva îl înlocuia.
Scrisă la finalul civilizaţiei mesopotamiene, Biblia nu elabora o nouă ideologie, ci visa la vremurile străbunilor, preferându-i pe cei din vechime modernilor. Fireşte, păstorii nu mai erau vânători-culegători şi nu mai credeau în spirite, suflete, nimfe, divinităţi, totuşi păstrau gustul pentru o viaţă simplă, în armonie cu întreg cosmosul.
85. Mare mi-a fost mirarea să constat călătoria pe care a făcut-o această frază, auzind-o din gura lui Isus! (Luca 9, 58)
86. Trei monoteisme se reclamă de la Abraham: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Ecumenicii, aceia care aspiră la fraternizarea dintre aceste trei spiritualităţi, amintesc cu plăcere de „religiile abrahamice“. Unii musulmani însă
consideră că numai islamul este fidel religiei lui Abraham, ducând-o mai departe în puritatea ei, pe când evreii şi creştinii ar fi pervertit-o. Ceea ce poate că este adevărat… Pentru ei, islamul constituie prima dintre religii – cea a patriarhului Abraham – şi cea din urmă. Pe scurt, dacă, după unii, Abraham reprezintă un măr al concordiei, tinde de asemenea să fie şi unul al discordiei.
Epilog
