L-am servit în acelaşi timp pe Kushim. Ca sclavi.
— Ţineai mult la el?
Şi-a şters nasul şi a scuipat.
— Cine nu ţinea la Gawan?
S-a ridicat gânditor şi a mai oftat o dată:
— M-am săturat.
S-a apropiat de mine şi a-ncremenit în picioare, privindu-mă
atent o clipă.
— Uite.
Ce-mi dădea? În palme nu ţinea nimic. A mai suspinat o dată, apoi şi-a scos sandalele, mantaua şi tunica. Complet gol, a conchis:
— Ţi le las pe toate.
În mijlocul cărnii lui triste, sexul îi părea o mică pasăre
ghemuită într-un cuib de puf. Nuditatea nu îi avea nimic senzual, ci mai degrabă se reducea la o totală descojire.
Atârnau şi părul, şi braţele, şi sexul. Fără să-i pese de reacţia mea, a coborât pe una dintre aleile menajeriei. Deşi osos, fesele-i erau moi; picioarele şi mâinile mari păreau să se fi dezvoltat independent de corpul lipsit de muşchi. A luat-o pe portiţa ascunsă şi a ieşit în stradă. Am urcat taluzul pentru a-l urmări din priviri.
Umbla gol printre babelieni. Oamenii se prefăceau că nu-l văd sau, cel mult, se fereau din drumul lui. Nu-l oprea nimeni.
Nu-l certa nimeni. Nu era nimeni ofuscat. Indiferenţa apatică îi justifica disperarea. De trei ori îmi repetase că nu mai putea.
La ce bun să fi locuit într-o lume în care nimeni nu dădea atenţie nimănui? O cetate a cărei activitate continua şi după
moartea unui nevinovat. Tânărul a dispărut după colţul unei străzi, singur, abandonat, chip al disperării.
Roko mi-a tras o lovitură zdravănă cu o labă, făcându-mă
atent că nişte intruşi ajunseseră în partea de sus a menajeriei.
Am luat mantaua, am îmbrăcat-o, am luat-o la fugă spre uşă şi am intrat în închisoare. Înainte de a închide, l-am oprit afară pe Roko, poruncindu-i să mă aştepte.
Din spatele uşii, am luat torţa lăsată de complicele lui Gawan. Am început să explorez prudent locul de detenţie.
Multiplicând colţurile, coridoarele, unghiurile moarte, oferea un labirint făcut pentru a te rătăci în el. Aplecat, încurcat de costum, realizam în ce măsură acea arhitectură ineptă afecta gardienii: primii prizonieri ai închisorii erau lipsiţi zilnic de aer, de lumină, de răcoare, de perspectivă.
Cea mai mare parte a alveolelor rămânea goală. Nimrod mai mult elimina decât încarcera. În fundul celulelor care exhalau damf de urină şi excremente, am ghicit prezenţe omeneşti.
Captivii nu se mişcau. Unul singur m-a prins de încheietura mâinii, debitând cuvinte de neînţeles. M-am eliberat. A urlat.
Tânguirea i s-a stins repede. Cu cât pătrundeam în inima labirintului, cu atât celulele deveneau mai largi. Unele aproape
că îţi permiteau să te ridici în picioare ori să stai întins. Întruna am zărit-o pe Kubaba, mai departe pe Abraham. Discutau în şoaptă. Când am ajuns lângă ei s-au oprit. Am ridicat torţa în dreptul feţei, apoi mi-am dat jos gluga.
Nu le venea să-şi creadă ochilor. Am dus degetul la buze, iar ei s-au lipit de gratii.
— M-a salvat Gawan. M-a eliberat, m-a drogat şi s-a strecurat în locul meu în celulă.
— E mort? a gemut Kubaba.
— A fost omorât de dimineaţă în locul meu.
— A fost un spion bun, a suspinat regina.
Discursul funebru mi s-a părut cam scurt, dar emoţia mi-a reprimat indignarea. Abraham s-a strâmbat, scuturând din cap.
— Gawan?
— S-a sacrificat, am şoptit, incapabil să mai spun ceva.
Descumpănit, Abraham a mormăit:
— Era ultima persoană de la care aş fi aşteptat un gest eroic…
— Nu-ţi plăcea! am ridicat tonul, rănit.
— Mi se părea că ţinea prea mult la Mael.
— Nu ţii niciodată prea mult la un copil!
