Faţada continua să se dezintegreze, scările se despicau, tencuiala ceda, iar sclavii cădeau ca nucile din pom. Totuşi, cât de oribil era, rămânea ceva superficial. O altă forţă golea interiorul. Îl măcinase, iar de-acum îl devora. Gura căscată din străfunduri se infiltrase în Turn pentru a-l aduce înapoi în pământ. Baza lucrării se deschidea în mijlocul edificiului, şi gura aceea aspira etajele.

Am înţeles: cărămizile uscate care alcătuiau centrul nu rezistau greutăţii nivelurilor superioare şi se prăbuşeau, absorbind clădirea. Gungunum o prevăzuse.

Voi îndrăzni s-o mărturisesc? Eram fascinat… Eram îngrozit de ce se petrecea şi totodată îmi doream mai mult. Fiecare surpare mă făcea să-mi fie sete de noi surpări, fiecare deflagraţie chema o altă deflagraţie şi mai şi. Iar şi iar! Tot mai bine! Imediat ce parte din clădire se prăbuşea aici, pândeam consecinţele dincolo, aşteptam dărâmarea următoare, îmi pierdeam răbdarea dacă întârzia, mă delectam cât se producea.

Şi-ncă o dată! Calamitate până la apoteoză! Spectacolul răului cel mai rău, colosal, îşi afişa frumuseţea şi coerenţa. În mine,

admiraţia era amestecată cu groaza. Unic moment! Jubilam în aceeaşi măsură în care mi-era frică. Asistam la o catastrofă

savurându-mi privilegiul.

Subit, totul s-a accelerat. Temelia a cedat. Explozia nu se mai desfăşura pe verticală, ci pe orizontală. Primele etaje s-au desfăcut, proiectate în lateral, s-au răspândit, distrugând şantierul, taberele, canalele, drumurile pe care babelienii alergau pentru a scăpa. Sclavi, militari, bucătari, orăşeni aveau să fie ucişi. Numai noi, refugiaţi în partea de sus a cetăţii, scăpam de cataclism. Provizoriu?

Se forma o fenomenală jerbă de praf, ca o ciupercă gri monstruoasă. Spărgându-se, cărămizile se pulverizau redevenind pulbere. Un nor care se ridica. Şi cucerea cerul.

— Atenţie! a urlat Abraham. Să ne ferim!

După ce se umflase deasupra Turnului care se prăbuşea, norul se lărgea în timp ce cădea. Şi se îndrepta către noi.

— Aici!

Kubaba ne-a arătat un sanctuar în care să ne adăpostim. În pofida oboselii şi a picioarelor minuscule, a ajuns acolo imediat, şi-a rupt o bucată din rochie, din care a făcut o mască

şi şi-a acoperit cu ea buzele şi nasul. Pe când mă îndreptam spre ea, Abraham m-a prins de umăr.

— Sara!

De ce să se fi gândit el la ea, nu eu? Ştiam unde se afla voliera şi m-am repezit într-acolo, arătându-i drumul.

Gărzile dezertaseră de la palat. Nu am întâlnit nici un obstacol, am trecut de posturile fără urmă de om şi am galopat către pavilion. Aici ne-a întâmpinat o scenă bizară: femeile şi eunucii, sprijiniţi de zidul care dădea spre câmpie, erau exaltaţi de dezastru. Umăr la umăr, uitând cine era paznicul şi cine prizoniera, rămăseseră cu gura căscată, entuziaşti, fără glas, ameţiţi.

Am ţâşnit către cuşca păsărilor exotice. Ghemuită într-un

colţ, Noura s-a ridicat când ne-a zărit. Bucuria care a cuprins-o constituie una dintre cele mai impresionante amintiri din existenţa mea. Bucurie care spunea totul, fericirea de a ne regăsi vii, extazul de a constata că ne riscam viaţa pentru ea, voluptatea şi mândria de a ne iubi. Am scris la plural, ne, fiindcă în clipa aceea am acceptat împărţirea, am fost de acord ca Noura să adore doi bărbaţi. Gelozia mi se evaporase, meschină, ridicolă.

Abraham a desfăcut grilajul. Noura i s-a aruncat în braţe.

Mi-am rupt mantaua şi le-am strigat:

— Haideţi repede!

Norul de praf, de cenuşă, de resturi se năpustea spre noi.

Din stânga răsunau, deşi amortizate de valul de particule, horcăieli, gâfâit de femei şi de eunuci, atinşi înaintea noastră.

Le-am întins Nourei şi lui Abraham bucăţile de pânză pe care ni le-am răsucit în jurul capetelor, apoi totul a devenit alb, insuportabil de alb, compact. Am rezistat câteva momente, respiram din ce în ce mai greu şi am sfârşit prin a leşina în mijlocul acelui întuneric lăptos.

*

Nu ar trebui să existe un mâine al apocalipsei. Mai bine-ar fi ca moartea să ia cu ea totul. Un neant definitiv s-ar dovedi mai puţin crud decât un neant parţial.

Când mi-am revenit, am descoperit un univers ruinat, inform, incolor, dar deloc tăcut. De peste tot ţâşneau resturi.

Plânsete. Plânsete de copii. Urlete ale răniţilor. Gemete de animale. Ceaţa aridă din atmosferă mişca de colo-colo disperarea supravieţuitorilor.

În picioare, lângă mine, Sara şi Abraham priveau şi ei calamitatea. Dezastrul nu se încheiase. Focuri roşcate ţâşneau şi-n oraş, şi-n câmpie, flăcări rapide într-un loc, focare în altul, incendii în diferite părţi. Nimeni nu le stingea, aşa că luau proporţii. În fond, nu asta era de dorit? Ce nu fusese zdrobit sau asfixiat pierea în foc. Eram martorii începutului sfârşitului.

Zeii curăţau totul.

Am luat-o prin curtea interioară a pavilionului, trecând peste corpuri de femei şi de eunuci. Nu toţi fuseseră ucişi. Zăream ici şi colo muribunzi în spasme, auzeam plânsete şi chemări în ajutor. Situaţia ne obliga să nu le luăm în seamă, oricât ne-ar fi costat inima de gheaţă. Era imposibil să intervenim. Trebuia mai întâi să aveam grijă de cei apropiaţi nouă. Când sunt prea multe de făcut, nu se poate face nimic.

În sanctuar i-am găsit pe Kubaba şi pe cele douăsprezece ajutoare ale lui Abraham. Graţie ingeniozităţii reginei, reuşiseră să se baricadeze şi să se apere de suflul irespirabil fără să-şi piardă viaţa. S-au alăturat stupefiaţi grupului nostru.

Până şi Kubaba rămăsese fără cuvinte.

Am umblat aşa, muţi, pe străzile acoperite de linţoliul de praf. Moartea îşi impusese virginitatea. Sinistră. Simţeam uimirea de a fi supravieţuit, dar şi inutilitatea, şi ne măcina un fel de culpabilitate: de ce noi? Conform cărui merit? Fusesem oare aleşi de zei? Aveam o misiune anume? Şi dacă aşa era, care să fi fost? După confuzia în care se afla Kubaba, mi-am dat seama că nu va răspunde la nici una dintre aceste întrebări, şefii de triburi, nici ei. În schimb, am realizat din atitudinea lui Abraham că deja îmbrăca în alte haine dezastrul, elabora concluzii, devenea mai puternic, creştea. Aflată lângă mine, aproape umăr la umăr, tremurând, Noura dădea semne că şi-ar fi dorit să se ghemuiască în braţele mele82.

Pe când treceam prin menajerie, am încremenit.

— Mergeţi mai departe, vă rog.

M-au privit perplecşi. Am adăugat pe un ton ursuz, care descuraja orice întrebare:

— Vă ajung până la poartă.

Au acceptat şi au făcut câţiva paşi.

Am intrat în grădina animalelor. Ghiceam cu ce riscam să

mă confrunt.

— Roko?

Am auzit un schelălăit. Impresionat, am repetat:

— Roko?

Am reperat într-un tufiş un freamăt şi am alergat într-acolo.

Câinele zăcea pe jos, întins pe o parte, cu picioarele rigide.

Din pântecul sfâşiat îi ieşeau intestinele roz ca de marmură cu vine sângerii. Roko nu mă văzuse. Dar mă adulmeca. Şi asta-l îmbăta. Se însufleţea.

Am îngenuncheat lângă el. Ce poate fi mai misterios şi mai profund decât privirea unui câine? Ochii i s-au luminat, a scos nişte sunete scurte, vesele, a încercat să ridice capul, dar nu a reuşit. La capătul corpului inert, dădea din coadă. Contrastul dintre organismul în agonie şi coada care bătea toba pe pământ m-a răvăşit. Toată bucurie i se refugiase în ce mai rămăsese viu, se concentrase în extremităţi, în ochii care râdeau şi-n coada entuziastă.

Într-o clipită am înţeles ce îmi adusese Roko atâţia ani. Mă

susţinuse, mă ajutase, mă distrase, mă înduioşase. Curios, jucăuş, îşi afirmase veselia şi o provocase şi pe a mea. Fusese ardoarea, bucuria, tinereţea mea. Mă însoţise mergând ori stând jos, pe străzile cetăţilor sau în sânul naturii, în mijlocul pădurilor sau printre dune, euforic sau placid. Mă iubea fără