Şi-a muşcat buzele.
— O să-i mărturiseşti?
— Şi tu, şi eu suntem hotărâţi să păstrăm secretul în faţa celor pe care-i iubim.
Mi-a dat dreptate. În spatele nostru, corurile omeneşti triumfau asupra celor ale greierilor. Balul era-n toi. Picioarele care loveau solul răsunau ca valurile unei cascade. Se striga:
„Agar! Agar! Agar!“, era invitată să danseze. Strâmbând din nas, Noura a exclamat:
— Ba să nu se mişte! Nu-i face bine.
— Calmează-te. Agar nu e bolnavă, ci doar însărcinată.
Observaţia mea a pus-o din nou pe gânduri pe Noura. S-a cutremurat şi şi-a aranjat şalul pe umeri.
— E-atât de frig în unele seri, a oftat.
Noaptea întunecată mirosea a bălegar macerat, a păpădie, a mentă, a sudoare de bivol, a ţap în călduri şi prelungea zăpuşeala, chiar dacă Noura avea altă senzaţie.
— Da, a şoptit, fără îndoială ăsta-i preţul…
— Preţul a ce?
— Preţul darului. Abram i-a făcut un copil lui Agar, şi asta n-a luat decât câteva zile. Cu mine în şase ani nu i-a reuşit. De ce-o fi pentru unele aşa de uşor, şi atât de greu pentru mine?
Trebuie că de la trăsnet vine…
— Nu înţeleg…
— Nici moarte nu mai e, dar nici naştere…
Cu astfel de gânduri, Noura îşi întâlnea tatăl, pe Tibor care, pe când străbăteam codrii bătrâni pe unde se amestecau mlădiţele şi putregaiul, se bucura să sublinieze planurile naturii: pentru ca o specie să supravieţuiască, era necesar ca indivizii să se reproducă, şi apoi să dispară; recompunerea se năştea din descompunere; moartea nu se opunea existenţei, ci o slujea.
Îngheţată, Noura a continuat:
— Viaţa nu este nici un dar care se păstrează, nici un dar care se oferă, ci unul care se transmite. Dintotdeauna am simţit dorinţa de a face un copil, o chemare din străfundurile inimii, ale măruntaielor mele. Dar am dat greş! N-am să reuşesc niciodată.
— Aşteaptă, Noura, ai puţină răbdare!
— Fii logic, Noam! Se moare fiindcă se trăieşte. Tu şi cu mine nu vom muri. Şi atunci, ia întreabă-te: suntem oare noi vii? Suntem cu adevărat vii?
S-a dat un pas înapoi pentru a mă vedea mai bine. Albă la faţă cum era, sclipea în întuneric. Spasme îi parcurgeau obrajii, tâmplele, gâtul. Glasul îi urca dintr-un gâtlej uscat.
— Nu un dar am primit, Noam, ci o otravă. Pe cea mai rea!
Pe cea care te torturează fără a şti până când, pe cea de care nu mai scapi. Otrava care otrăveşte fără a ucide.
S-a îndepărtat.
— Nemurirea nici măcar nu ne va ucide.
Copilul s-a născut.
Şoldurile, coapsele şi bazinul lui Agar fuseseră făcute pentru maternitate: împingând doar de câteva ori, adusese pe lume un băiat.
Când bătrânele moaşe i l-au arătat lui Abram, acesta a verificat pe loc dacă bebeluşul are semnele străbunilor, aşadar cele două degete lipite. Liniştit, l-a strâns apoi la piept şi l-a legănat, lăsându-se pradă emoţiei.
Noura şi cu mine ne retrăsesem la adăpostul umbrei. Cele nouă luni ne apropiaseră. Nu căutam ocaziile de a ne vedea; totuşi ni se întâmpla ici şi colo, ca în noaptea în care mi se mărturisise, şi atunci discutam în deplină sinceritate.
Încordată, Noura şi-a potolit respiraţia, şi-a aranjat părul, s-a desprins de perete şi a intrat în scenă decisă să joace rolul celei de-a doua mame. A luat copilul, l-a pupat, i-a susurat cuvinte tandre la ureche şi s-a apucat să-l spele şi să-l înfeşe. Spre surpriza generală, ştia perfect cum s-o facă şi executa gesturile cu siguranţă. Abram a rămas cu gura căscată. După pauza intermediară datorată sarcinii lui Agar, Sarai îşi revendica primul loc, dovedindu-se mai experimentată decât lăuza.
Atitudine care îl liniştea pe Abram cel atât de îndrăgostit, dar care se temea de crizele ei de furie sau de tristeţe. Stările de spirit ale nevestei îl interesau mai mult decât ce simţea mama nou-născutului.
Sarai a deschis un sipet care conţinea zeci de fermecătoare toalete brodate. I le-a arătat copilului, s-a prefăcut că se ia după el şi l-a împodobit somptuos. Abram a zâmbit:
— Nu-l răsfăţa prea tare, prinţeso.
— Nimic nu e destul de bun pentru fiul tău, Abram.
Îl admirau împreună, îl mângâiau fără să o bage în seamă pe Agar. De cum începuse micuţul să ţipe, Sarai parcă uitase de existenţa ei; a ridicat ochii spre cer şi a lipit bebeluşul de pieptul servitoarei.
— Dă-i să mănânce! i-a spus, ca pentru a-i reaminti că nu era bună decât pentru însărcinări minore.
Agar şi-a scos un sân. Apariţia sfârcului rotund, umflat, opulent, încercuit de o areolă brună, străin aproape de cel pe care-l ştiam, m-a deconcertat şi m-a făcut să întorc capul.
Copilul, cu ochii închişi, l-a pipăit, a găsit iute mamelonul şi a supt. Mulţumită că laptele circula, Sarai a îndreptat spre Agar o privire cu care s-ar fi uitat la o vacă.
Abram ne-a strigat solemn:
