Imediat ce soldaţii şi condamnaţii au plecat din închisoare, am ieşit şi eu prin pasajul secret. Roko nu m-a mai întâmpinat.

Mai sus, nişte slujitori ducând nişte cadavre hrăneau fiarele

sălbatice, alţii dădeau fân zebrelor. Am realizat că patrupedul se ascunsese. Cu grijă pentru a nu fi observat nici eu, m-am strecurat afară din menajerie.

Ce era de făcut? Unde să mă fi dus?

Babelienii nu îşi puneau această întrebare, ci mergeau la spectacol. În grupuri compacte se scurgeau pe uliţe, ajungeau pe arterele principale, se strângeau în forum. Am lăsat valul să

mă poarte cu el. Din gură-n gură, de la ureche la ureche circulau exclamaţii surescitate. Oamenii se felicitau pentru o zi atât de bogată: dimineaţa sinuciderea arhitectului, acum o execuţie! Hotărât lucru, nu te plictiseai în Babel! Se arătau deosebit de avizi de prezenţa unei regine printre condamnaţi.

De obicei erau ucişi oameni de rând, răufăcători, dar de data aceasta un fast rar împodobea ceremonia. Kubaba, legendara Kubaba, celebra suverană a Ţării Apelor Blânde, avea să

cunoască pedeapsa lui Nimrod. Câţiva adăugau că printre conducătorii ce o înconjurau erau şi şefii triburilor de păstori, dar detaliul nu sporea aura evenimentului, căci orăşenii dispreţuiau viaţa în sălbăticie. Păstorii, cu existenţa lor nomadă, care nu clădeau case ori temple, li se păreau o rasă

inferioară, care se învârtea în jurul lor ca nişte animale înfometate în jurul prăzii. Babelienii uitaseră că şi strămoşii lor trăiseră la fel. După părerea lor, istoria începea cu Babelul; înainte fuseseră doar zeii şi numai zeii; apoi zeii făcuseră

oamenii care să-i slujească; creându-i, zeii le dăduseră în stăpânire apele, arhitectura, oraşul, scrisul. Pentru babelieni, viaţa fusese dintotdeauna citadină. Deşi construiseră o nouă

civilizaţie, îşi povesteau exact contrariul. Erau convinşi să

continue şi să reproducă, nicidecum să progreseze şi să

revoluţioneze. Decalajul dintre fapte şi ceea ce gândeau despre ele se dovedea enorm. 81 Povestea unei lumi perene, imuabile, avea câştig de cauză în faţa realităţii, chiar şi atunci când evenimentele o contraziceau. Din acest motiv, considerau păstorii nomazi ca pe nişte erori. Or, ce se face cu erorile?

Sunt îndepărtate sau corectate: păstorii nomazi trebuiau să

plece sau să se schimbe. Radical, Nimrod îi suprima, lucru

care nu afecta pe nimeni.

Destinul lui Gungunum provoca tot mai puţine comentarii.

Timp de decenii, distant, închis, surmenat, nu iniţiase nici un fel de legătură cu populaţia. Se repeta că sinuciderea lui nu implica încheierea lucrărilor: asistenţii lui îi vor concretiza planurile, iar ridicarea Turnului va continua. Era de mirare că

nu rezistase până la final, dar era considerat atât de ciudat, încât actul sângeros era pus pe seama dezechilibrului lui.

Conform ultimelor veşti, Nimrod avea să urmărească

execuţia din vârful Turnului, astfel, precizase acesta, va vedea cum se face dreptate, din perspectiva zeilor. Unii îl invidiau, alţii mai puţin. Ce emoţie să fii vecin cu norii, cu astrele, să te apropii de zei! declarau cei dintâi. Ce dezamăgire să te uiţi de atât de departe la o atracţie ieşită din comun! exclamau ceilalţi.

Kubaba şi şefii de triburi vor avea dimensiunile unor furnici…

Miile de umeri care mă împingeau m-au purtat până în piaţă. Nerăbdarea încingea şi corpurile, şi minţile. Cum prizonierii întârziau, lumea se uita la Turnul lui Nimrod, care se ridica înainte imens, amplu, impunător. Nici măcar soarele nu-l putea tasa, iar razele lui ricoşau din nivel în nivel.

Babelienii îi numărau etajele – preocuparea lor preferată de ani şi ani – şi, din cauza schelelor, a palisadelor, a grămezilor de materiale, nu reuşeau să ajungă toţi la aceeaşi cifră. Drept care se certau veseli. Nu exactitatea conta, doar se stătea la baza celui mai mare templu din univers. Unii pretindeau că-l zăresc pe Nimrod în vârf. Cum s-o fi confirmat? Acolo, sus, până şi un uriaş ar fi părut de mărimea unei vrăbii.

Presimţeam că urma să răsune şi al şaptelea zvon de tobe şi de gonguri. Am reacţionat. Nici nu se punea problema să iau parte la supliciul prietenilor mei! Cortegiul soldaţilor care încadrau condamnaţii nu apăruse, puteam deci să fug, aşa că

am început să dau din coate pentru a-mi croi drum.

În care clipă, inimaginabilul s-a produs…

Mai întâi a fost un zgomot surd. Atât de jos, încât te-ndoiai

c-ai fi auzit ceva.

Zgomotul surd însă persista. I-am căutat în jur sursa. Nimic extraordinar. Nimic diferit. Să fi visat?

Numai că zgomotul surd creştea. Se îmbogăţea, se multiplica, se umfla până la huruit, jos, gros, precis, rostogolindu-se.

Dintr-odată, urlete de animale. Jos, în şantier, zbierau măgarii. Sus, în grădinile lui Nimrod, răgete, mugete, ţipete, scâncete amplificau groaza animalelor sălbatice.

Pe deasupra noastră zburau păsări ca mii de sclipiri infernale. Un zgomot de pene, ca de obiect care se face ţăndări, ca o aripă uriaşă care fâlfâia înnebunită. Noapte. Ne-am plecat capetele ca să nu fim zgâriaţi. Zburătoarele s-au împrăştiat ca un fum în adâncul câmpiei. De ce să fi fugit?

Un nou zgomot surd. De deasupra, puţin câte puţin, ca un început de grindină, sunet de pietre căzând.

M-am întors spre Turn: se fisura. Cărămizile se desprindeau.

O schelă a trosnit. Muncitorii, împinşi în gol, ţipau disperaţi.

Ultimul sprijin cedând, s-au prăbuşit şi s-au zdrobit de pământ.

La început, mulţimea a fost siderată, într-un fel de vertij al minţii care nu voia să creadă în rău. A urmat groaza, paralizia aceea care îngheaţă muşchii, plămânii, inima. Frica, energia care-ţi permite să o iei la fugă sau să ataci. Panica, agitaţia care caută febril mii de ieşiri. În sfârşit, haosul. Urlând, oamenii alergau, se-nghesuiau, se loveau între ei, se clătinau, se rostogoleau, veneau unii peste alţii, se călcau în picioare.

Odată la pământ, trebuiau să se ridice rapid, altfel ar fi pierit sufocaţi. Nu mai era decât devălmăşie. Nici urmă de compasiune. Nici de atenţie pentru bătrâni. Nici de întâietate a femeilor şi copiilor. Ajutor! Fiecare pentru sine. Ori mă reped oricum, ori crăp.

Dădeau năvală în partea opusă, coborând spre poarta lui An.

Am luat-o în sens contrar, pe aleea care ducea de la forum la palat. Calculasem bine: Kubaba şi evreii rămăseseră acolo,

înconjuraţi de soldaţi. Procesiunea se oprise. Militarii înmărmuriseră, împărţiţi între ascultarea comenzilor şi instinctul de supravieţuire.

M-am răstit la ei, cu capul ascuns în glugă:

— Toate trupele la poarta lui An. Repede!

Fără a mai controla cine le dădea ordinul, soldaţii au abandonat pe loc prizonierii şi au luat-o la fugă pe pantă-n jos.

Am urcat lângă prietenii mei. În stare de şoc, nu ştiau dacă

era cazul să se bucure ori să tremure. Ameninţarea continua să

fie prezentă: scăpaseră de execuţie, dar poate că se loveau de un pericol incomensurabil.

— Nu mă mai mişc nicăieri, ne-a anunţat Kubaba istovită.

De parcă ar fi făcut corp comun cu ea, evreii au rămas la rândul lor nemişcaţi. Ne-am întors către Turn.