— Ţi le las pe toate.

În mijlocul cărnii lui triste, sexul îi părea o mică pasăre

ghemuită într-un cuib de puf. Nuditatea nu îi avea nimic senzual, ci mai degrabă se reducea la o totală descojire.

Atârnau şi părul, şi braţele, şi sexul. Fără să-i pese de reacţia mea, a coborât pe una dintre aleile menajeriei. Deşi osos, fesele-i erau moi; picioarele şi mâinile mari păreau să se fi dezvoltat independent de corpul lipsit de muşchi. A luat-o pe portiţa ascunsă şi a ieşit în stradă. Am urcat taluzul pentru a-l urmări din priviri.

Umbla gol printre babelieni. Oamenii se prefăceau că nu-l văd sau, cel mult, se fereau din drumul lui. Nu-l oprea nimeni.

Nu-l certa nimeni. Nu era nimeni ofuscat. Indiferenţa apatică îi justifica disperarea. De trei ori îmi repetase că nu mai putea.

La ce bun să fi locuit într-o lume în care nimeni nu dădea atenţie nimănui? O cetate a cărei activitate continua şi după

moartea unui nevinovat. Tânărul a dispărut după colţul unei străzi, singur, abandonat, chip al disperării.

Roko mi-a tras o lovitură zdravănă cu o labă, făcându-mă

atent că nişte intruşi ajunseseră în partea de sus a menajeriei.

Am luat mantaua, am îmbrăcat-o, am luat-o la fugă spre uşă şi am intrat în închisoare. Înainte de a închide, l-am oprit afară pe Roko, poruncindu-i să mă aştepte.

Din spatele uşii, am luat torţa lăsată de complicele lui Gawan. Am început să explorez prudent locul de detenţie.

Multiplicând colţurile, coridoarele, unghiurile moarte, oferea un labirint făcut pentru a te rătăci în el. Aplecat, încurcat de costum, realizam în ce măsură acea arhitectură ineptă afecta gardienii: primii prizonieri ai închisorii erau lipsiţi zilnic de aer, de lumină, de răcoare, de perspectivă.

Cea mai mare parte a alveolelor rămânea goală. Nimrod mai mult elimina decât încarcera. În fundul celulelor care exhalau damf de urină şi excremente, am ghicit prezenţe omeneşti.

Captivii nu se mişcau. Unul singur m-a prins de încheietura mâinii, debitând cuvinte de neînţeles. M-am eliberat. A urlat.

Tânguirea i s-a stins repede. Cu cât pătrundeam în inima labirintului, cu atât celulele deveneau mai largi. Unele aproape

că îţi permiteau să te ridici în picioare ori să stai întins. Întruna am zărit-o pe Kubaba, mai departe pe Abraham. Discutau în şoaptă. Când am ajuns lângă ei s-au oprit. Am ridicat torţa în dreptul feţei, apoi mi-am dat jos gluga.

Nu le venea să-şi creadă ochilor. Am dus degetul la buze, iar ei s-au lipit de gratii.

— M-a salvat Gawan. M-a eliberat, m-a drogat şi s-a strecurat în locul meu în celulă.

— E mort? a gemut Kubaba.

— A fost omorât de dimineaţă în locul meu.

— A fost un spion bun, a suspinat regina.

Discursul funebru mi s-a părut cam scurt, dar emoţia mi-a reprimat indignarea. Abraham s-a strâmbat, scuturând din cap.

— Gawan?

— S-a sacrificat, am şoptit, incapabil să mai spun ceva.

Descumpănit, Abraham a mormăit:

— Era ultima persoană de la care aş fi aşteptat un gest eroic…

— Nu-ţi plăcea! am ridicat tonul, rănit.

— Mi se părea că ţinea prea mult la Mael.

— Nu ţii niciodată prea mult la un copil!

— Totul depinde de cum ţii, mi-a răspuns.

Am pus punct discuţiei. Abraham suspectase dintotdeauna zelul lui Gawan. Nu aveam chef să mă cert cu el. M-am întors spre regină.

— De ce a făcut-o?

S-a uitat lung la mine, a ezitat, a mai stat pe gânduri, şi până

la urmă a lăsat privirile-n pământ.

— Dacă ar fi vrut să ştii, ţi-ar fi spus-o.

— Tu însă ştii, Kubaba!

— Respect morţii. Deci respect şi secretele morţilor.

Abraham ne-a tăiat vorba:

— Unde e Sara?

— Nimrod a închis-o în pavilionul femeilor, în cuşca destinată păsărilor exotice. Iată de ce ieri am zărit un curcubeu de pene. Nu va avea cum să ne ajute.

— Ne va scăpa Hunnuwa, a intervenit Kubaba. Monstrul din Babel va primi în curând trimişii fiilor şi ginerilor mei, dacă nu cumva chiar trupele acestora. Puţină răbdare. Situaţia se va debloca. Am prevăzut totul. Dragule, arată-le ajutoarelor tale că ai supravieţuit, asta-i va încuraja.

Am înaintat către o celulă de mărime medie, unde erau înghesuiţi cei doisprezece. Aceştia au devenit încordaţi când au văzut apărând un gardian, dar i-am liniştit scoţându-mi gluga. I-a uimit să constate că-l păcălisem pe Nimrod.

Volubili, surescitaţi, m-au anunţat că îşi pregăteau evadarea săpând un tunel.

— Cât timp vă trebuie?

— Două zile, a răspuns Eleazar.

I-am părăsit pentru a-mi încheia explorarea. Am dat de ceea ce deţinuţii numeau ieşirea, şi paznicii intrarea. O încăpere boltită, tencuită, cuprindea rogojini, mese şi instrumente abracadabrante din bronz. Erau aprinse câteva lumânări. Lângă

armele depozitate, sforăiau pe saltele trei corpuri. Dădeam aici de cheile celulelor? Precaut, am tras cu urechea la fiecare perete. Numai că, vai, cerberul principal, care sforăia cel mai abitir, ţinea cheile la subţioară, prinse într-o brăţară groasă din aramă. Era imposibil să i le fi luat.

Dinspre uşă s-a auzit un zgomot, apoi paşi grei şi clinchet de lănci. Se apropiau nişte soldaţi. M-am repezit într-un tunel aflat în semiîntuneric şi m-am strecurat în fundul unei celule cu gratiile întredeschise.

De data aceasta, torţe mult mai numeroase au luminat pereţii. Razele lor însă nu împrăştiau tenebrele, ci produceau altele portocalii. Nu mai existau nuanţe, doar umbre de culoarea funinginii, cu tente galbene. Convoiul, după cum îmi închipuiam, s-a oprit în faţa celulelor unde erau Kubaba şi Abraham.