— Cu ce fel de animal? Cu ce fel de om?
S-a legănat de pe un picior pe altul şi-a spus:
— Dumnezeul meu nu are trup, nu trimite imagini, nu face nimic care să se zărească în lumea vizibilă: e Vântul.
Am încercat să dau conversaţiei o turnură mai puţin stranie, mai banală.
— Şi cărui alt zeu te mărturiseşti?
— Nici unuia. Numai în acesta am încredere. El mă
călăuzeşte. Suflul lui intră în capul meu şi-mi murmură ce am de făcut. Ani de zile m-a îndepărtat de femei.
— Nu-i prea cald vântul ăsta al tău! am rânjit, considerându-mă hazliu.
Abram s-a uitat la mine dezamăgit. Şi-a scărpinat o ureche.
— Trebuia ca mai întâi să-mi întâlnesc poporul, să ajung în fruntea lui, să-i indic direcţia. Dumnezeul meu m-a sfătuit să
amân şi să pândesc apariţia femeii celei bune. Ce sfat chibzuit!
Şi-aşa am întâlnit-o pe Sarai.
Această din urmă mărturisire nu-mi convenea deloc: nu aveam de luptat doar împotriva lui Abram, dar şi a acestui misterios vânt pe care-l venera.
— Sarai nu ţi-a dăruit copii?
— Sau eu nu mi i-am dăruit, cine ştie? O să vină şi asta, doar ne oferim toate şansele pentru a reuşi.
O sclipire i-a cuprins ochii gândindu-se la Sarai, la îmbrăţişările lor, la pasiunea care-i făcea să fie unul. Apoi seriozitatea i-a îngheţat trăsăturile.
— Poate că Dumnezeul meu a socotit de cuviinţă să mă
întristez un pic… Dar nu peste mult ne vom creşte noi copiii, Sarai şi cu mine.
— Dacă nu veţi reuşi, o vei alunga?
M-a certat cu asprime:
— Ai înnebunit, Naram-Sin? O minune ca Sarai nu se părăseşte, nu se respinge, se adoră şi se slujeşte. Chiar dacă
unirea noastră nu se va dovedi rodnică, tot cu ea voi rămâne.
— Tot Dumnezeu tău ţi-a spus asta?
— Nu. Asta mi-am spus-o eu.
Izbucnind în râs, mi l-a arătat pe Roko:
— Spune-i câinelui să scoată iepurii din vizuină. Tot pălăvrăgind n-am adunat decât vorbe-n desagi. Preferam vânat.
Aplecându-se către patruped, l-a mângâiat cu mişcări iuţi ca pentru a-l îndemna, apoi a adăugat cu glas cavernos:
— Pasiunea mea va dura. Să încetez să o mai iubesc pe Sarai? Cu neputinţă!
Ce să-i fi răspuns? Şi eu gândeam la fel…
Redus la tăcere, încercam să vânez. Câinele manifesta o eficienţă redutabilă, înţelesese repede că urmăream prăzile împreună, aşa că îşi luase locul în trio. Mai degrabă decât să
alerge iepurii, îi scotea la lumină pentru a putea să trimitem săgeţile în ei; îi aducea apoi încântat în dinţi.
Pe măsură ce ziua trecea, intenţia mea de a-i prezenta lui Abram realitatea se măcina. Expediţia cinegetică ne revitaliza prietenia. Autentica lui bunăvoinţă îmi trezea respectul; plăcerea de a umbla din nou împreună renăştea; timbrul grav, hotărât, în rezonanţă cu gândurile lui, mă fermeca. Cum să
agresez un asemenea om care doar gratitudine merita? Alături de el înţelegeam mai bine greutatea cuvintelor Nourei:
„Abram nu are decât clipa de faţă pentru a mă iubi. Tu ai secole.“
La un popas, când împărţeam între noi lipia, s-a produs un fenomen straniu. Abram zgâria mecanic pământul; degetele îi dădeau de pietre şi, în timp ce continua să stea de vorbă cu mine, ochii le examinau, corpul i se pleca spre ele, mâinile explorau humusul nisipos. Fără a conştientiza ce făcea, îşi închipuia că este dedicat cu totul conversaţiei noastre, deşi o parte din el, separată, plivea, scormonea, excava. Când s-a apucat să cureţe bucăţile de rocă, să scarmene vinişoarele minerale, să adune pietricelele după culoare, m-a cuprins emoţia: era Ham! Ham era cel din faţa mea, Ham cel născut în cavernă, Ham cel pasionat de minerale şi de metale, Ham care examina toate gropile, râpele, vizuinile, peşterile. Ham pusese stăpânire pe Abram.
Fiul meu ieşea din împărăţia umbrelor pentru a se întâlni cu mine.
Lacrimile au început să-mi curgă de sub pleoape. Asistam, profund tulburat, la misterul orbitor al învierii lui Ham, care se întorcea la mine. Puterea iubirii îi permitea să treacă frontiera dintre vii şi morţi.
Buzele mi-au murmurat:
— Ham…
Auzind acest nume, Abram a ridicat ochii şi s-a uitat lung la mine, dar nu mai era privirea lui, ci a lui Ham, fiul meu adorat, omul pe care-l iubisem cel mai mult pe acest pământ, pe care-l ţinusem în braţe la toate vârstele. Din pupilele lui ţâşneau bebeluşul Ham, copilul Ham, adolescentul Ham, maturul Ham, bătrânul Ham. Tremurând, am întins mâinile spre el, l-am întâmpinat.
