— Rămâi cu mine… Nu ne mai despărţim niciodată, da?

Şi am leşinat. Numai prezenţa lui Gawan, privirea lui scufundată-ntr-a mea m-au împiedicat să mă pierd cu totul.

Mi-a zâmbit dureros.

— Bineînţeles, Naram-Sin, nu ne mai despărţim.

A ridicat mâna în care strângea cheia aceea groasă. Şi a

repezit-o spre mine. Mi-am pierdut cunoştinţa.

Nu e nimic mai normal decât o dimineaţă. Mi s-a părut absolut normal să deschid pleoapele şi să primesc lumina caldă

a unui soare proaspăt. Normal mi s-a părut şi să aud piuitul şi gânguritul unor păsărele vesele. La fel şi când l-am pipăit pe Roko care, culcat, încântat, încrezător, cu botul căscat şi limba atârnând, era mândru că veghea somnul stăpânului lui. A fost nevoie de mai multe răgete de leu şi tropăieli de zebre ca să-mi recapăt cunoştinţa. Îmi petrecusem noaptea în grădina animalelor. Acolo mă lăsase Gawan, acolo dăduse Roko de mine. Totuşi, amintirile îmi erau confuze.

Cu tâmpla dreaptă lipită de peluză, fără să mişc, observam ce se putea zări de la sol: terase pline de flori, acoperişurile templelor, patru statui ale căror capete se ridicau deasupra lor, o esplanadă pătrată, goală, expusă razelor soarelui de la început de zi. Nişte oameni erau strânşi în jurul vastului forum gol.

Aveam sentimentul că visez. Împins de soldaţi, chel, spân, în tunica mea galbenă de medic, înaintam fără să opun rezistenţă. O siluetă care semăna cu a lui Nimrod s-a desprins de perete. Mi-a încredinţat bastonul din aur sculptat, şi nişte militari mi-au pus pe corp elemente ale armurii. La urmă, mi-a înfundat pe cap pălăria monumentală pe care Nimrod o folosea la ceremonii. Am acceptat. M-am resemnat. Un cor de preoţi a început să intoneze cântece ale căror cuvinte nu le înţelegeam.

În acest timp, Messilim – sau Gungunum? – aluneca de-a lungul zidului pentru a asista la ritual. Un preot împodobit somptuos, flancat de doi soldaţi, m-a îndreptat către o piatră

plată, un fel de pat pe care am fost întins. Aparent eram docil, nu mă revoltam. Cântecul s-a încheiat. A început bătaia unei tobe. Preotul a dat o comandă soldaţilor, aceştia şi-au ridicat săbiile şi, la semnalul lui, mi le-au înfipt în tors. Eram desfăcut bucată cu bucată pe măsură ce loveau. Sângele se scurgea în valuri pe marmură, ţâşnea în toate părţile. În sfârşit, n-am mai mişcat. Nimrod s-a aplecat spre mine pentru a se asigura că

eram mort. Cu un deget, a ordonat servitorilor să recupereze

însemnele puterii şi a dispărut.

Îngheţat, pipăiam terenul, iarba, pietrele, îl chemam pe Roko, verificam mângâindu-l că eram chiar aici, viu, nu acolo, mort. Câinele mă liniştea, lingându-mă. Am încercat să mă

ridic. O durere îmi iradia din ceafă. Mi-am diagnosticat o mahmureală zdravănă, mi-am mişcat membrele dureroase şi m-am ridicat în şezut.

Aşa vedeam mai bine esplanada de dedesubt. Spectatorii se retrăgeau, servitorii curăţau locul, iar cadavrul îmi dispăruse.

Aveam un coşmar?

Un smiorcăit din spate m-a făcut să mă întorc. Am descoperit un tânăr aşezat ceva mai sus, cu ochii şi nasul roşii.

Era tulburat de scenă. Aşadar, nu visasem!

Ciudat, nu-mi dădea atenţie. Studiindu-l, am observat că

purta manta cu glugă ca gardienii; tinereţea chipului lui îmi amintea de paznicul pe care-l întrezărisem în seara din ajun, cel care-mi verificase identitatea înainte să apară Gawan.

Complicele acestuia! Iată de ce nu-l agita prezenţa mea în grădina animalelor.

Şi-a suflat nasul de mai multe ori, şi-a şters obrajii şi a reuşit să se stăpânească. S-a uitat la mine, ştergându-şi şi fruntea.

— M-am săturat. Nu mai pot. La fel ca el.

Şi dintr-o mişcare a bărbiei a arătat spre esplanada pe care se desfăşurase sacrificiul.

— Ca adică cine?

A ridicat din umeri şi şi-a lăsat capul într-o parte.

— Ca Gawan.

Am înţeles dintr-odată totul: Gawan îmi luase locul, mă

ajutase să evadez, mă drogase, mă lăsase fără cunoştinţă şi intrase în celulă în locul meu, apoi îşi răsese părul pentru a fi confundat cu mine. Gawan era cel ce murise ucis sub ochii mei.

Am izbucnit în lacrimi. Minunatul Gawan cel fără de griji, sacrificat… Gawan cel plin de haz, care se învârtea peste tot ca un titirez, omorât pe un altar… Gawan cel atât de pudic, transformat în bucăţi de carne… Rafinatul Gawan, ţintă a o sută de lovituri crude, înainte de a fi terminat… Sângele lui Gawan, carnea lui Gawan, pielea lui Gawan… Un urlet mi s-a ridicat din gâtlej către cer:

— De ce?

Hohotele de plâns mă făceau să nu mai văd bine, mă

sufocam. De ce îmi luase locul? De ce mă salvase? Răvăşit, m-am întors către gardian şi am repetat, articulând rar:

— De ce? Te rog, spune-mi de ce?

S-a scufundat parcă-n sine.

— Se săturase. Toţi ne-am săturat.

— Aţi fost prieteni?

— Am crescut împreună cu el. Împărţeam aceeaşi cameră.

L-am servit în acelaşi timp pe Kushim. Ca sclavi.

— Ţineai mult la el?

Şi-a şters nasul şi a scuipat.

— Cine nu ţinea la Gawan?

S-a ridicat gânditor şi a mai oftat o dată:

— M-am săturat.

S-a apropiat de mine şi a-ncremenit în picioare, privindu-mă

atent o clipă.

— Uite.

Ce-mi dădea? În palme nu ţinea nimic. A mai suspinat o dată, apoi şi-a scos sandalele, mantaua şi tunica. Complet gol, a conchis: