— Da.
— Atunci plec.
M-a învăluit un sentiment de uşurare, mă simţeam trist, dar liniştit. M-a prins, tulburată, de încheietura mâinii.
— Nu… nu vreau să…
— Vă iubesc şi pe tine, şi pe Abram. Şi vă doresc doar
fericire.
Noura s-a prăbuşit. După ce se luptase cu mine, acum înţelegea că mă pierde. Şi întreaga dragoste îi revenea în inimă.
— Iartă-mă, Noam… a suspinat.
Am schiţat un zâmbet. Faptul că înţelegea cruzimea sacrificiului meu mă ajuta să îl suport mai bine. Susţinut de ea, soldatul Noam executa mai bine sentinţa generalului Noam.
Ţeapăn, fără grabă, mecanic, am mers către cortul meu pentru a-mi strânge lucrurile. Ce limpede mi se părea totul dintr-odată! Îi lăsam să îşi trăiască anii de fericire, după care o primeam la loc pe Noura. Chiar dacă mă pregăteam să trec printr-un lung coridor sinistru, la capătul lui mă aştepta lumina.
Au răsunat strigăte. Femeile arătau către un nor negru-cărbune care se îndrepta spre noi. Am ghicit imediat ce se întâmpla: corbii, înştiinţaţi de părinţii puiului mort, veneau să
se răzbune.
— Unde e Abram?
Ranchiuna corbilor nu este egalată decât de memoria lor.
Regi ai recunoaşterii faciale, nu uită niciodată figura vreunui duşman. Mai rău, li-l descriu şi celorlalţi din stol, şi asta cale de mai multe generaţii. Abram se pusese rău cu celălalt popor al câmpiei.
În clipa aceea, mergea însă pe la marginea satului plină de gunoaie, loc favorit al corbilor care, şacali ai cerului cum erau, ne consumau resturile. Când a auzit ţipetele femeilor, a scrutat locul de unde veneau. Din păcate, pe când evalua pericolul, a întors spatele hoardei dezlănţuite. Agresivi, neînfricaţi, corbii s-au năpustit peste el în picaj şi i-au sfâşiat cu ciocurile tari ba omoplaţii, ba ceafa, ba occiputul, ba umărul, ba tâmplele, după
care s-au înălţat din nou pentru a-şi lua iarăşi avânt. De data aceasta nu mai intimidau, hărţuiau, îşi doreau pielea celui pe care-l considerau a fi ucigaşul puiului.
Roko a pornit în galop către câmpul de luptă pentru a-l apăra pe Abram, eu la fel, în sfârşit şi ceilalţi nomazi cu lăncile lor din bambus. Până la urmă, într-un nor de pene şi într-o zarvă terifiantă şi acră, întunecata armată a devoratoarelor de cadavre a dispărut.
Întins pe jos, Abram sângera din greu. L-am ajutat să se întoarcă pe spate. Era alb ca varul şi respiraţia îi era întretăiată.
Cu un gest, muşcându-şi buzele, mi-a arătat spre picioare. Am descoperit gravitatea rănilor: în timpul luptei, îşi prinsese picioarele între pietre, căzuse şi îşi răsucise gleznele. Se strâmba de durere.
Noura s-a repezit le el şi l-a strâns la piept.
— Te doare?
Nu i-a răspuns, dar trăsăturile schimonosite dovedeau o durere teribilă.
M-am întors spre Noura:
— Rămân să-l îngrijesc pe Abram.
*
Numai datoria potoleşte egoul. În timp ce mă ocupam de Abram, răcorindu-i gleznele umflate, punându-i atele de lemn, administrându-i elixire analgezice, nu mai sufeream, supus zeilor şi spiritelor, căci eram util. În schimb, imediat ce luam o pauză de la funcţia de vindecător, ceea ce observam îmi adâncea rana: figura atentă a Nourei la tot ce se petrecea cu bărbatul ei, ochii încercănaţi de veghe, grija ca el să treacă şi prin acea încercare, ambiţia constantă de a-l lipsi de griji. Nici măcar nu încerca să-mi ascundă dragostea ei pentru Abram, aşa că ajungeam în cortul meu pradă unei emoţii devastatoare.
Dintre slujitoarele lui Sarai, cu care aveam legătură, pe una o apreciam în mod deosebit. Cine nu ar fi remarcat-o? Agar venea din Ţările Soarelui-Apune şi semăna cu un soare
răsărind60. Incredibil de frumoasă, lumina locul în care intra.
Pe chip îi era întipărită o veselie ardentă, care îţi dădea
încredere în viitor. Cu forme pline, graţioasă, degaja o perfecţiune care captiva, cu atât mai mult cu cât fizicul acela adăpostea un suflet plăpând. De fiecare dată când mergea să ia apă de la râu, toţi bărbaţii întorceau capul după ea. Fără
sclifoseli, obişnuită cu privirile înfierbântate, primea acele omagii cu ingenuitate. Faptul că era râvnită aluneca pe lângă
ea.
Personal, din alt motiv i-am dat atenţie: am observat în ea dublul meu. Agar îl adora pe Abram. Vedeam bine cu ce avânt, cu câtă spontaneitate venea lângă el când o chema; vedeam şi ce efort făcea pentru o atitudine neutră în prezenţa lui Sarai.
La fel ca mine, îndura o privaţiune esenţială şi era supusă
loviturilor a mii de pumnale. Agar mă impresiona. Nu încetam să stau cu ochii pe ea. Când Abram aproape că nu o băga-n seamă, ardeam de dorinţa de a-i şopti la ureche că ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă gratitudine. Când Sarai îşi pierdea răbdarea în faţa „moleşelii“ lui Agar, nu cumva o făcea presimţind pasiunea acesteia pentru Abram? Felul ei de a o trata rezervat asta sugera: deşi se purta frumos cu servitorii, răceala faţă de Agar sărea-n ochi.
Slujnica nu-i purta pică stăpânei. Considerându-se vinovată
că îl iubea pe Abram, se condamna fiindcă râvnea soţ şi trăda soţia. Câtă vreme îşi reproşa irezistibila pasiune, asprimea de care dădea dovadă Sarai o ajuta să rămână la locul ei.
Cu timpul, am început să mă îndoiesc de cele scrise mai sus: să fi fost mai întâi înduioşat de Agar, sau am dorit-o de la bun început? Atracţia resimţită pentru o fiinţă ia diferite căi, şi aceea care este percepută prima nu este întotdeauna cea dintâi care să găsească drum de acces. Conştiinţa rămâne un paznic rezervat, dacă nu chiar leneş; ia notă de acel du-te-vino al dorinţelor noastre când îi convine şi cum îi convine. Când o numesc pe Agar suflet pereche mă descriu ca spirit sensibil, căci ne lega suferinţa. Dacă recunosc că forţa carnală a lui Agar mă subjuga, mă descriu ca pe un bărbat obişnuit: ne apropia dorinţa. Când spun adevărul? Când mint? Când te apuci să povesteşti trecutul, povesteşti mai ales prezentul.
Pagina pe care o scriu reflectă realitatea de azi, nu neapărat pe cea de ieri.
