— Ce mai cauţi pe-aici?

— Cum adică?

— Vrei să-ţi salvezi pielea? Atunci, du-te şi-o rade. Nu are rost să te recunoască monstrul.

M-am repezit în apartamentele servitorilor, unde m-am apucat să-mi îndepărtez orice urmă de păr.

Cât de limpede vedea Kubaba viitorul! În aceeaşi seară, trupele lui Nimrod au încercuit Kishul. În zori, de pe metereze, regina a anunţat predarea. Odată deschise porţile, conducătorii armatei lui Nimrod s-au întâlnit cu generalii Kubabei, care şi-au predat armele, apoi au discutat căile de urmat. La prânz, Kubaba, generalii ei şi cu mine, vindecătorul ei, am fost împinşi în carul învinşilor, care era tras de trei boi uriaşi. Cu mâinile şi gleznele legate, reprezentam pentru populaţia din Kish simbolul eşecului, dându-i totodată un exemplu de resemnare. Bărbaţii şi femeile cetăţii urmau să ia ceva mai târziu drumul spre Babel.

Escortat de o sută de soldaţi, carul s-a urnit, s-a clătinat şi s-a îndepărtat cu precauţie de oraş. La prima răspântie, a încetinit pentru a coti uşor.

Pe drumul celălalt venea dinspre răsărit un car asemănător, încăpător, tras de trei boi şi încercuit de soldaţi. Înăuntru stăteau Abraham şi cele douăsprezece ajutoare ale lui, unul lângă altul, cu mâinile şi picioarele legate. Ceva mai departe, coloane de soldaţi, de sub tălpile cărora praful se ridica asemeni unui fum, încadrau păstorii şi turmele lor.

Cu toţii ne pierduserăm libertatea.

64. În acest calendar lunosolar, apariţia Soarelui în Orient marca începutul zilei, pe când apariţia satelitului Pământului în primul său pătrar marca începutul lunii. În general, lunile durau douăzeci şi opt de zile. Numele celor douăsprezece luni veneau, în funcţie de cetăţi şi de epoci, fie de la activităţile la câmp, fie de la sărbătorile religioase. Tot astronomii stabiliseră şi săptămâna de şapte zile, botezate în funcţie de cele şapte planete divine rătăcitoare. Nimic nu s-a schimbat de atunci.

Reproducem gândirea mesopotamiană în traducere latină: Luna dă ziua de luni, Marte pe cea de marţi, Mercur pe cea de miercuri, Jupiter pe cea de joi, Venus pe cea de vineri, Saturn pe cea de sâmbătă, Soarele pe cea de duminică – Sunday în engleză, Sonntag în germană.

65. După cum chiar grecii mărturiseau, mesopotamienii inventaseră gnomonul, prima formă de cadran solar. Ceea ce a permis împărţirea zilei în douăsprezece părţi egale, ore duble faţă de cele moderne, „ore babiloniene“, cum le numeau grecii. În faţa unor persoane care obişnuiesc să întârzie, îmi zic de fiecare dată că ar continua să socotească timpul în ore babiloniene…

Mesopotamienii numerotau în acelaşi timp în baza 60 şi în alte baze diferite. Şi noi am păstrat sistemul mixt: utilizăm sistemul zecimal pentru calculele generale, dar, pentru măsurarea duratei, utilizăm sistemul lor sexagesimal – şaizeci de secunde fac un minut, şaizeci de minute o oră, de două ori câte douăsprezece ore pe zi.

66. Strămoşul tablelor.

67. Bilgameş în sumeriană a devenit Ghilgameş în akkadiană şi a rămas sub acest ultim nume în istorie.

68. Epopeea lui Ghilgameş este fără îndoială prima operă literară a omenirii.

Dacă modernii nu au dezgropat-o decât în secolul al XIX-lea, a avut în schimb un imens succes în al doilea şi al treilea mileniu dinainte de Christos, apoi ecoul ei a persistat dincolo de limbile sumeriană sau akkadiană, în care fusese concepută, aşa că scriitorii evrei, la fel ca poeţii greci, o cunoşteau. Ar fi existat oare Biblia, Iliada sau Odiseea fără Ghilgameş?

Epopeea lui Ghilgameş oferă o poveste iniţiatică, relatând cum eroul ei, Ghilgameş, descoperă condiţia umană şi sfârşeşte prin a o accepta. Îmbătat de propria putere şi ardoare, trece la început prin încercări discutabile, împreună cu prietenul lui Enkidu. Când prietenul adorat moare, îşi înţelege fragilitatea şi, copleşit, caută secretul nemuririi. Lucru care îl duce până la marginile lumii, pe o insulă unde trăieşte, zice-se, singurul om nemuritor, Utnapiştim, care supravieţuise potopului. Utnapiştim îi dezvăluie că nu există procedeu care să provoace nemurirea şi că aceasta rămâne de altfel ultimul lucru de dorit. Cu toate acestea, nu-l lasă pe Ghilgameş să plece cu mâna goală, ci îi indică o plantă de pe fundul mării, care aduce înapoi tinereţea. Ghilgameş plonjează, o culege şi şi-o păstrează pentru mai târziu. Dar, într-un moment de neatenţie, un şarpe i-o fură şi o mănâncă. Iată

cum se explică faptul că şarpele năpârleşte: floarea tinereţii îi permite să îşi schimbe pielea. Ghilgameş se întoarce cu coada-ntre picioare în Uruk, unde în sfârşit duce o viaţă fericită, căreia îi savurează fiecare clipă, lăsându-şi contemporanii să profite de înţelepciunea pe care o căpătase.

Epopeea aceasta, ale cărei prime încercări le-am auzit ascultându-l pe Mael, a fost scrisă de mai mulţi scribi în decursul celor două milenii şi are mai multe versiuni. După cum am menţionat, unul dintre aceşti scribi l-a întâlnit într-o zi pe unul dintre supravieţuitorii potopului, pe care l-a numit Utnapiştim. Pe unul dintre noi patru… Voi dezvălui mai târziu adevărul care a stat la originea acestui episod frapant.

69. Religia se pretinde una cu adevărul, literatura îşi revendică falsul. De aici îi

şi vine puterea. În timp ce naraţiunea religioasă se vrea veridică, fără a avea mijloacele de a o dovedi, literatura se prezintă ca ficţiune. Ludică, liberă, nu-i pasă

de adevăr; verosimilul îi ajunge. Ralierea pe care o solicită rămâne una uşoară:

„Urmăriţi povestea şi vă veţi înmulţi emoţiile, gândurile.“ Şireată, stimulează

spiritul fără a-l aservi. Conştientă că fabulează, se apără cu luciditate de o minciună

gravă: obligaţia de a lua imaginaţia drept realitate şi condamnarea auditoriului la ascultare neabătută. Dacă religia cere să fie crezută, literatura se mulţumeşte să

farmece. Smerenie care i-a oferit un paşaport ce i-a permis să treacă frontierele spaţiului şi timpului. Homer, Virgiliu, Dante sau Tolstoi sunt citiţi indiferent de convingere sau de societate. Literatura reuneşte, pe când religia divide. Fiindcă se adresează omenescului, dincolo de diferenţe. Şi îl face posibil…

70. Nu am mai ştiut atunci ce s-a întâmplat cu Agar şi cu Ismael după ce ne-au părăsit. Ciudat lucru, nu am aflat detalii decât câteva milenii mai târziu, din Biblie, apoi din tradiţia coranică. De parcă, odată cu trecerea timpului, Agar şi Ismael ar fi ieşit din întuneric! Încă vreo câteva secole şi se va şti totul despre ei…

Conform Bibliei, Agar şi Ismael au trecut prin deşertul Beer-Şeba, unde au suferit de sete. Când unicul burduf pe care li-l dăduse Abram – fals! – a fost golit, Agar şi-a lăsat fiul sub un arbust şi s-a îndepărtat, pentru a nu lua parte la moartea lui, şi a început să plângă. Dumnezeu i-a arătat atunci un puţ care i-a salvat. Nimic mai de necrezut pentru cine a cunoscut-o pe Agar! Niciodată acea mamă iubitoare nu s-ar fi decis să îşi lase copilul să moară de unul singur, părăsit. După spusele Cărţii Facerii, s-ar fi aşezat mai apoi în deşertul Faran, iar Agar l-ar fi însurat pe Ismael cu o egipteancă. Reîntâlnindu-şi fratele Isaac la înmormântarea lui Abram, s-ar fi stins la o sută treizeci şi şapte de ani, tată a doisprezece băieţi şi al unei fete.

Mahomed nu avea ascendenţă evreiască şi s-a lovit, la Medina, de refuzul limpede al rabinilor, care nu au vrut să-i recunoască mesajul. În consecinţă, a căutat să îşi legitimeze diferenţa faţă de evrei, raportându-se altfel la istoria biblică. Şi a creat o nouă genealogie: exploatând povestea celor doi fii ai lui Abraham, musulmanii se declară ca provenind din Ismael cel plecat în deşert cu Agar. Coranul îl face pe Ismael să fie prezent la amplasarea sanctuarului Kaaba, locul sacru al islamului de la Mecca. Tradiţia postcoranică îi oferă şi mai multă importanţă: deşertul e cel de lângă Mecca, ceea ce permite acordarea unei legitimităţi abrahamice ritualului de la Mecca, încărcându-l cu calitatea alegerii divine. Unii musulmani cred chiar că pe Ismael a vrut Abraham să-l jertfească lui Dumnezeu, nu pe Isaac şi că, în clipa aceea, Ismael, la fel ca Abraham, era gata să asculte vrerea Domnului. Aceştia subliniază dreptul fiului cel mare pe care îl consideră unic beneficiar al făgăduinţei Legământului făcut de Dumnezeu cu Abraham. Două

veacuri după profetul Mahomed, omeiazii şi abbasizii au reelaborat o genealogie arabă, întărind ascendenţa ismaelită. Din clipa aceea, atunci ca şi acum, menţionarea lui Ismael iese la lumină în conflictele tragice care opun evreii şi musulmanii.

71. Biblia povesteşte şi ea despre sacrificiul pus la cale de Abram. Dacă

relatarea se potriveşte cu sensul profund al evenimentului, se îndepărtează, în schimb, puţin de lucrurile la care am asistat. Conform Cărţii Facerii, Isaac, adolescent, stă de vorbă liniştit cu tatăl lui în timpul călătoriei de trei zile până la acel altar. Când Abram îşi leagă fiul, apare un înger. În momentul în care se pregăteşte să-i taie gâtul, mesagerul lui Dumnezeu îi strigă să se oprească: nu e

nevoie să facă gestul, e de ajuns intenţia pentru a-şi demonstra credinţa. Apoi, după

ce Abram ucide berbecul, îngerul îl binecuvântează şi-l anunţă că va avea o descendenţă numeroasă, care şi ea va fi binecuvântată mulţumită lui.

Eu nu am văzut nici un înger. De altfel, nici nu am întâlnit vreunul vreodată…

Desigur, nu apar decât în faţa ochilor celui care-i caută şi rămân invizibili pentru ceilalţi. Cu toate acestea, după câte ştiu, vizitele şi le-au început mai târziu, începând din secolul al VI-lea înainte de Christos, mai ales la evrei, după

deportarea acestora în Babilon. În schimb, mi se pare o dovadă de abilitate ca Biblia să vorbească mai degrabă despre modul în care Abram şi-a legat fiul decât despre sacrificarea programată, din moment ce aceasta din urmă nu a avut loc. Legarea copilului dovedeşte credinţa. Respectarea vieţii dovedeşte afecţiunea. Dumnezeu începea să-i înveţe pe oameni că dragostea este mai puternică decât ascultarea orbească.

Aventura căreia îi fusesem martor a fost relatată şi de greci, Abram şi Isaac fiind redenumiţi Athamas şi Frixos în mitologia lor. Când Athamas vrea să-i dea foc băiatului lui, zeul Hermes intervine şi-l opreşte. De aici, povestea e diferită: în scenă intră un berbec, dar unul cu aripi, răspunzând la numele Chrysomallos –

„lână de aur“ –, pe care se urcă Frixos pentru a fugi împreună cu sora lui, Helle, care se temea că va fi următoarea victimă.

Chiar trebuia, în ambele cazuri, aşezat nimbul supranaturalului peste frământarea lui Abram? Zic bine „supranatural“, nu „divin“. Dumnezeu da, îngerii şi himerele cu siguranţă nu! Mă bucur să pot reda exacta şi reala sobrietate unui episod de atâtea ori lăsat în voia plăsmuirilor.

72. Epoca noastră neglijează greutatea numelor. Mii de ani, a da nume şi a da viaţă erau noţiuni care se confundau. Era respectată puterea creatoare a cuvintelor.

Ceea ce era numit urma să existe. Ce adevăr! Nu era oferită aceeaşi existenţă

copilului dacă prenumele lui însemna „veselul“, „înţeleptul“, „bătrânul“, „tristul“,

„fericitul“, „fantezistul“… Fiecare nume provoacă un destin. Eu însumi fusesem numit Noam de tatăl meu, Pannoam, altfel spus, conform vocabulei pe care mi-o atribuise, trebuia să rămân un fiu, umbra acelui bărbat, jumătatea sa amputată, el, dar nu atât de bun ca el. Dacă nu aş fi cunoscut-o pe Noura, aş fi rămas acel vlăstar servil. Fără ea, aş fi trăit viaţa altuia şi nu aş fi ajuns niciodată eu însumi. De altfel, nu pretinsesem eu că mă cheamă Naram-Sin pentru a o căuta? Nu intrase ea apoi în pielea lui Sarai pentru a se mărita cu şeful evreilor? Abram îşi demonstra înţelepciunea redenumindu-şi cuplul, căci astfel deschidea o nouă eră. Încă de la începuturile creştinismului, un individ care intră într-o comunitate religioasă îşi şterge identitatea anterioară şi ia una nouă. Cum de-am ajuns să uităm puterea fondatoare a numelor? Responsabil e secolul progresului. În veacul al XVIII-lea, filozofii, grăbiţi să elimine obscurantismul, prejudecăţile, superstiţiile, nu au mai avut încredere decât în raţiune. Intelectualul a suprimat iraţionalul. Din nefericire, această necesitate a fost împinsă prea departe. Spiritul uman nu se reduce la puterea de înţelegere, ci cuprinde şi corpul, inima, imaginaţia, visul, sensibilitatea, influenţele, instinctele, pulsiunile. Când se crede de una singură, inteligenţa încetează să mai fie inteligentă. Ţinând să termine cu ontologia verbală, Luminile au obscurizat simbolurile. A fost necesar să apară opozanţi ai Luminilor pentru a se bănui, în secolul XX, puterea de generare a cuvintelor. Teoreticienii inconştientului, această parte ascunsă a psihismului, au redescoperit ceea ce s-a ştiut dintotdeauna:

austriacul Freud şi francezul Lacan au arătat că patronimele şi prenumele acţionează asupra comportamentelor. Cu toate acestea, majoritatea modernilor persistă în a găsi aceste noţiuni anecdotice şi îşi bat joc de astfel de lucrări.

Bizarerie a istoriei: dovezi de înţelepciune mor, apoi renasc. Numai poeţii şi povestitorii păstrează totul în memorie: cine scrie un roman cunoaşte importanţa botezării unui personaj…

73. La origine, cuvântul „evreu“ nu se trage din limba ebraică, nu a fost creat de evrei spre a se defini pe ei înşişi, ci de neevrei pentru a preciza cine erau străinii.

Provine dintr-un termen utilizat de sumerieni, akkadieni şi egipteni, apiru, care însemna „prăfoşii“ şi avea o subliniată conotaţie peiorativă, punând pe acelaşi plan nomazii stepelor, cerşetorii, tălharii, mercenarii şi sclavii fugiţi. Departe de a fi trimis la o etnie sau la o religie, cuvântul desemna marginalii, pe aceia care nu adoptaseră viaţa citadină. Termenul a fost recuperat în ebraică unde, conform etimologiei semitice, se referă la „cei care trec“, „cei de dincolo de fluviu“.

Apelative care dovedesc că evreii înşişi nu se considerau astfel, ci preluaseră o viziune exterioară referitoare la populaţia nomadă din nord-vestul Mesopotamiei. În Biblie, unde este puţin utilizat, cuvântul apare mai ales când israeliţii sunt văzuţi ca fiind nişte străini aflaţi într-o situaţie precară.

74. Măcar o dată s-a ţinut cont de sfaturile mele, care au avut ecou până în textele sacre. La evrei, după cum o indică Facerea (17,12), circumcizia se practică