Până atunci inexpresiv, Messilim mi-a surâs, a coborât

ultimele trepte şi mi-a făcut semn de la revedere.

— Turnul cel nou, Naram-Sin. Vom studia din noul turn: va fi poarta spre cer.36

*

Croitorul îmi livrase în sfârşit rochia, asta era noaptea potrivită.

I-am interzis lui Saul să iasă. Închis cu el în camera mea, i-am explicat ce plan aveam. Voinicul avea atâta încredere în mine, că, de fiecare dată când îi expuneam pericolele la care urma să mă expun, exclama:

— O să reuşeşti.

După ce am terminat de povestit, a conchis:

— Vrei să vin cu tine?

— Tu, deghizat în femeie? Mai degrabă convingi un urs să

danseze! Nu, te rog numai să mă escortezi de la o distanţă

rezonabilă, în caz că se întâmplă ceva. Apoi, te întorci aici să

ai grijă de Mael şi de Roko.

În toiul nopţii, îmbrăcat în rochie şi acoperit cu voal, parfumat, m-am îndreptat cu paşi mărunţi spre zidurile care protejau pavilionul femeilor. Venind din suburbii, vocalizele petrecăreţilor continuau să mă urmărească, atenuate de sinuozităţile străduţelor, în timp ce sunetele flautelor prea stridente şi ale tamburinelor prea înăbuşite se atenuau odată cu depărtarea.

Din ochii lui Saul, şi apoi din cei ai petrecăreţilor care-mi încurcau trecerea pe străzi, am constatat că silueta mea îndruma pe o pistă greşită. Tot drumul, chefliii se luau de mine, mă linguşeau, mă fluierau, la care eu reacţionam lăsându-mi privirea şi grăbind pasul. Hainele mă împiedicau să

fac paşi mari, pantofii cocheţi mă obligau la măsură, aşa încât, în ciuda voinţei mele, şoldurile mi se legănau. Elementul pe deplin convingător în ceea ce-mi privea metamorfoza venea din sunetele pe care le produceam, o muzică feminină,

clinchete de brăţări, ciocnetul colierelor, foşnetul stofelor, tocănitul papucilor.

M-am prelins pe lângă zidul de apărare al cărui oval înconjura pavilionul femeilor. Nici un pod. Nici o poartă.

Şanţuri cu apă mari cât trei boi.

Cerul îmi ocrotea descinderea, căci norii acopereau luna şi stelele, dând întunericului o densitate de cavernă. Ce stranie era această noapte fără ţipetele bufniţelor, agitată doar de vacarmul înăbuşit al oraşului din vale!

Am zărit marginea de sus a zidului, mi-am calculat mişcările.

O larmă subită m-a împietrit. M-am înghesuit la adăpostul unei intrări; la câţiva coţi în spatele meu, Saul a făcut la fel.

Patru soldaţi de gardă au trecut cu pas apăsat, zgomotos, cadenţat, făcându-şi rondul.

De îndată de bărbaţii s-au îndepărtat, m-am repezit spre şanţul de apărare, am rotit deasupra capului frânghia pe care o aveam la mine şi am aruncat harponul peste zid. Dibaci fiind graţie vânătorii, am reuşit să-l prind din prima încercare şi, după ce i-am încercat rezistenţa, m-am aruncat în gol, am reuşit să trec peste şanţ fără să mă ud şi m-am agăţat de pietre.

Obiectivul? Să mă caţăr.

Din nefericire, gesturile mi-erau incomodate de îmbrăcămintea cu care eram împopoţonat, iar încălţămintea mă împiedica să mă prind bine de frânghie. Dacă aş fi escaladat zidul în viteza mea obişnuită, mi-aş fi sfâşiat rochia, mi s-ar fi smuls bijuteriile, iar sandalele mi-ar fi zburat cât colo. Constrâns să mă caţăr cu mare precauţie, doar prin forţa braţelor, am pierdut timp. Patrula avea să-şi facă din nou apariţia.

Muşchii îmi rezistau la efort, dar oare aveam să reuşesc să

ating vârful zidului atât de repede? Odată ajuns sus, mai trebuia pe deasupra să trag şi funia, altfel santinelele ar fi remarcat-o. Îmi mai rămăsese de urcat de două ori înălţimea

mea. Bicepşii şi tricepşii îmi ardeau.

Vacarmul patrulei s-a făcut auzit din nou: revenea în sens invers.

Eram încolţit! N-o să ajung niciodată pe coama zidului.

O voce dogită a început să cânte foarte tare. Un zbieret de om beat. Imnul berii… Saul – i-am recunoscut răgetul puternic

– făcea pe beţivul blocând drumul batalionului. Datorită

diversiunii, poate că…

Santinelele i-au strigat s-o ia din loc.

Mai aveam de suit încă o dată înălţimea mea… braţele mi s-au contractat.

Sporindu-şi entuziasmul, Saul s-a apropiat de soldaţi pentru a-i îmbrăţişa. L-au împins înapoi cu suliţele.

Trei ridicări în braţe şi aş fi reuşit…

Au răsunat pleoscăituri. Patrula şi-a ieşit din minţi. Saul se aruncase în şanţ. Ce idee bine gândită! Santinelele, cu capul în jos, s-au aplecat să-l scoată din apă.

Am reuşit să ajung la coama zidului şi l-am încălecat.

— Ah, în sfârşit! Ţi-a luat ceva timp! a exclamat o voce.

În faţa mea, o femeie acoperită cu voal mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă strecor în interiorul incintei.

— Sări! Trag eu funia.

M-am rostogolit şi m-am prăvălit pe dale, în timp ce femeia a tras iute frânghia.

Zăpăcit de această complicitate, năduşit leoarcă, abia suflând, prăvălit la pământ, am privit îndelung la acea siluetă.

— Noura?

S-a întors. Ne scrutam în penumbră.

În acel moment luna a ieşit din nori, lucirea ei de mercur luminându-ne. Am descoperit o femeie mai înaltă decât Noura,

superbă, dar de-o frumuseţe inversă, cu trăsături sculptate mai degrabă decât desenate, de o subţirime mai degrabă atletică

decât elegantă.