Pe măsură ce ne afundam în acel ţinut, descopeream oraşe clădite în apropierea malurilor fluviilor şi canale largi, pe care pluteau bărci ce transportau orz, peşte, lapte, legume, fructe, cărămizi, lână, piele, blocuri de piatră, metale. Realizate după
un model identic, zidurile de apărare, dublate de un şanţ, încercuiau aglomerările umane unde accesul era permis pe două porţi bine păzite. În spatele meterezelor, case mici se aglomerau de-a lungul străduţelor care urcau până la clădirile oficiale, templul principal şi palate, care afişau volume ample, coloane, sculpturi, culori vii.
Fiecare oraş se afla sub tutela unui zeu sau a unei zeiţe. 27
Deşi diverse divinităţi beneficiau de temple mai mici, după
cum se pretau uliţele, una singură domina oraşul şi reunea întreaga populaţie.
— Aici există tot atâtea zeităţi câte oraşe? l-am întrebat pe Magician.
— Sunt mai multe oraşe decât zei.
— Unele dintre ele împart un singur zeu?
— Să spunem mai degrabă că anumiţi zei puternici patronează mai multe oraşe: Enlil, regele zeilor; fratele său Enki, stăpânitor al apelor subterane; şi scumpa noastră Inanna, zeiţa dragostei şi a războiului.
Mă intrigau zidurile de apărare. În lumea veche, casele ne puneau la adăpost de pericolele naturale, în primul rând de fiare, urşi, lupi, aceşti prădători mâncători de oameni; apoi,
puneau stavilă animalelor care ne consumau alimentele, şobolani, rozătoare, furnici; în fine, ne fereau de cele veninoase, şerpi, păianjeni, scorpioni. Aşa că nu prea înţelegeam funcţia acestor incinte verticale.
— Acestea marchează teritoriul zeului suprem, mi-a explicat Gawan, delimitând spaţiul sacru. Ne păzesc de potopurile de la sfârşitul primăverii. Dar mai ales permit celor care locuiesc în cetate să se apere.
— Împotriva cui?
— Împotriva atacurilor altor cetăţi.
— Cum? Folosiţi două limbi comune, veneraţi aceiaşi zei, şi totuşi vă bateţi între voi?
— De unde-ai căzut, Naram-Sin? Orice rege – şi poporul din spatele lui – vrea să devină din ce în ce mai bogat, mai strălucitor. Anumite cetăţi întreţin relaţii foarte bune pentru că
familiile regale s-au unit prin căsătorii; altele şi-au consolidat interesele comune prin tratate. Şi totuşi, această bună
înţelegere nu poate dura la nesfârşit.
— Toată lumea are de câştigat dacă este pace.
M-a privit revoltat:
— Nicidecum! Cum am putea altfel să înălţăm oraşele, palatele, templele? Cum am săpa canalele?
Irigarea permisese obţinerea unei producţii abundente şi strângerea de rezerve. O parte apreciabilă dintre indivizi nu se mai consacraseră muncilor câmpului şi nici creşterii animalelor; scăpaţi de viaţa agricolă, deveniseră meşteşugari, negustori, preoţi, contabili, scribi, militari. Satul crease oraşul.
Însă oraşul avea nevoie de mii de oameni care să-l construiască şi de alte sute pentru a-i hrăni pe muncitori.
Construcţiile importante aveau nevoie de mână de lucru. În consecinţă, soluţia rămânea războiul; fără el, nu ar fi existat sclavi. Astfel, fiecare cetate se deda în mod regulat la raiduri şi cuceriri, când dincolo de Tărâmul Apelor Blânde, când în
interiorul acestuia, la vecini. Războiul târa în sclavie populaţia învinsă, iar dintre prizonieri se recrutau muncitorii. În fond, fiecare oraş pornea un război cum te-ai duce la piaţă: se aproviziona cu braţe de muncă28. A construi şi a aservi – nu mergea una fără alta. Nimeni nu se revolta împotriva acestui regim şi nici nu-l contesta. A fi liber, a cădea în robie, lucrurile acestea ţineau de norocul chior sau de ghinion, erau un accident, nimic mai mult.
— Chiar şi eu am fost sclav, a exclamat Magicianul. Tatăl meu a fost strivit de povara datoriilor. Să fim înţeleşi, juca arşice tot atât cât bea! Prin speluncile din Kish, umflat cu bere de dimineaţă până seara, juca partide după partide. Un demon intrase în el şi-l luase în stăpânire: deşi rata toate loviturile, miza în continuare. Încet-încet a pierdut totul – bunurile, casa
–, însă a continuat să arunce cu osişoarele. Într-o seară, pe când şi ultimul creditor, Kushim, un bărbat din Unug29, l-a ameninţat, tatăl meu, în loc să-şi plătească datoria, i-a dat nevasta şi copiii pe doi ani. Aşa că noi, mama, fratele meu şi cu mine, am servit în casa lui Kushim, un munte de grăsime soios care, prin datul sorţii, avusese un noroc pe măsura hidoşeniei sale.
— Groaznic!
— Trebuia să muncim doi ani, conform contractului. Ceea ce am şi făcut, fără plată. În realitate, pentru mine, care aveam paisprezece ani, asta a reprezentat un cadou: Kushim, contabil la palatul din Unug, m-a învăţat scrisul. 30
— Ciudat… Îşi pierdea timpul cu un sclav?
— Eram micuţ şi simpatic. Cred că mă plăcea foarte tare.
De fapt, ţinea chiar prea tare la mine…
Magicianul s-a înfiorat, s-a îmbujorat, şi-a mângâiat barba neagră ca jaisul, după care a schimbat subiectul:
— Nu te naşti sclav, ci devii. Asta vine dintr-un nefericit concurs de împrejurări. Când ţi se întâmplă, poţi găsi o modalitate de a nu o sfârşi în sclavie.
— A, da?
— Tot aşa cum stăpânul te poate vinde oricui, poţi să te cumperi tu însuţi de la stăpân. Chiar sclav fiind, ai dreptul să
faci comerţ şi să împrumuţi bani.
— În toate oraşele?
— La Kish, regina Kubaba o garantează. În schimb, la Babel…
Din reflex, Gawan şi-a băgat capul între umeri, a aruncat o privire neliniştită în jur şi-a coborât vocea:
