Nu e nici un dubiu: au descoperit furtul laptopului, au făcut legătura cu dispariţia lui Noam şi l-au localizat cu ajutorul puţinelor informaţii pe care le obţinuseră.

Din reflex, Noam face un pas în spate. Deşi par a fi venit cu mâinile goale, ghiceşte că cei trei terorişti ascund arme sub haine.

PARTEA A DOUA

NIMROD

1

Mi-am dus mai departe ancheta. Punând cap la cap miile de conversaţii banale din stradă, am obţinut informaţii capitale.

Ursuzi, locuitorii Babelului îşi mai temperează dispreţul pentru străini din dorinţa de a-i impresiona, dornici să-şi etaleze reuşita şi să facă paradă de incontestabila lor superioritate. Din îngâmfare, fiecare, fie el cât de taciturn, mi-a furnizat informaţii.

Sub Nimrod, nici un ministru, militar, intendent sau preot nu avea putere de decizie; conducătorul sălbatic, înfumurat, nu avea încredere în nimeni, mai ales în cei care se arătau avizi de putere. Cât timp conducea de la palat, dădea ordine unor executanţi anonimi uşor de înlocuit şi repede înlocuiţi. Când lipsea fiind plecat la vânătoare sau la război, conducea de la distanţă; scribi spioni îl informau de ceea ce se întâmpla la Babel, inclusiv despre zvonuri, iar tăbliţele, trimise prin mesageri care nu ştiau să le descifreze, îi permiteau lui Nimrod să răspundă imediat. Scrisul îi asigura exercitarea unei puteri absolute, extinsă, constantă. 32

În schimb, îşi alegea indivizi de elită din domeniile care nu ţineau de autoritatea lui, despre care nu avea nici o temere că i-ar putea face concurenţă. Astfel că doi oameni jucau un rol esenţial la Babel: astronomul şi arhitectul. Nimrod nu acţiona în nici un fel înainte de a consulta prezicerile celui dintâi şi nu construia nimic fără planurile celui de-al doilea.

Messilim, astronomul, poseda, zice-se, o cunoaştere infailibilă în ceea ce privea bolta cerească. Trebuie spus că în acea ţară cu cer limpede, aproape totdeauna senin, în nopţile clare şi strălucitoare se puteau observa cu deosebită claritate stelele, constelaţiile şi poziţia lor. Aflat în slujba regelui, Messilim se considera un protector al acestuia, studiind momentele favorabile ori nefavorabile ale astrelor. Suveranul nu pornea nici o campanie militară fără aprobarea zeităţilor cereşti; chiar şi pentru o expediţie de vânătoare era nevoie ca

în prealabil să fie consultate stelele; la cea mai mică problemă

de sănătate, recurgea la augur. Pentru orice voia să întreprindă, aştepta întâi oracolele lui Messilim; favorabile sau nefaste, le respecta.

Cât despre Gungunum, arhitectul, acesta ocupa o poziţie crucială. În ochii lui Nimrod, a domni însemna să construieşti.

Grandiosul Babel, pe care îl admiram atât, era opera lui; chiar dacă păstrase incinta originală – spaţiul sacru al zeiţei Inanna

–, adusese noul pe bazele vechilor edificii; pe nesimţite, dând impresia continuităţii, schimbase faţa oraşului. Zidurile joase de apărare se înălţau acum mult mai mult decât altădată, templele se înmulţiseră şi erau mai pline de splendoare, statui monumentale se ridicau la fiecare colţ, canalele se ramificau ajungând să formeze şanţuri de apărare în jurul palatului regal, pe care îl extinsese, îl făcuse magnific. Nimrod cheltuise averi întregi pentru a înfrumuseţa Babelul, folosindu-se totodată de mii de sclavi, de unde şi mândria locuitorilor, pentru care lipsa de măsură a regelui lor devenise şi a lor. În acest oraş, Gungunum găsise locul ideal pentru a-şi pune în practică

măiestria.

Printr-o ciudăţenie a sorţii, astronomul şi arhitectul erau fraţi. Cu toate că erau născuţi în aceeaşi noapte, cu cincizeci de ani mai înainte, cu toate că semănau, că erau amândoi savanţi, se urau de moarte. Fiecare îşi ridica în slăvi unicitatea şi-şi ponegrea fratele geamăn. Nu era zi în care Gungunum să nu-şi bată joc de Messilim, care dădea-n gropi uitându-se după stele.

Şi nu era zi în care Messilim să nu-l acuze pe Gungunum că

nesocotea zilele faste dictate de zei pentru ridicarea vreunui edificiu.

Cei doi fraţi duşmani alimentau bârfele locuitorilor Babelului. Aceştia mureau de plăcere să ducă din gură-n gură

certurile celor doi, loviturile sub centură, invectivele cu care se împroşcau. Cleveteală pe care o mai şi înfloreau: dacă se întâmpla să treacă o lună în care gemenii să nu se spurce, atunci oricine arunca vreo glumă prin vreun fund de tavernă

avea mare succes şi-şi vedea imediat minciuna transformată în

adevăr prin repetare.

Fraţii locuiau la palat, de unde îşi supervizau echipele.

Poporul îi vedea numai din întâmplare, pe Gungunum pe şantiere, pe Messilim cocoţat pe vreun zid de unde iscodea astrele. Legendă sau adevăr, se spunea că împărţeau aceeaşi clădire, arhitectul la parter, şi astronomul la etaj, dar că

făcuseră în aşa fel încât să nu se intersecteze. Ce se ştia însă

sigur era că nu-şi vorbeau, detestau să fie invitaţi amândoi odată, nici unul nu suporta prezenţa celuilalt. După părerea celor mai buni bârfitori, neînţelegerile dintre cei doi îi conveneau de minune lui Nimrod, care le exploata după pofta inimii. Dezbină şi stăpâneşte făcea parte dintre tehnicile sale, stârnindu-i unul împotriva celuilalt pe cei cărora le cerea sfatul.

În acea seară, la lumina lămpii, recopiam tăbliţele cu simboluri pe care mi le lăsase Magicianul. Mael mă imita. Cu ochii mici, cu buzele strânse, lucra în tăcere. Fiind o fire sfioasă, puştiului nu-i plăcea să se joace cu copiii de vârsta lui; fie îşi petrecea timpul cu Roko, fie stătea pe lângă adulţi – eu sau taică-su. Ori că era atras de compania mea, ori chiar ţinând la mine, îşi cultiva gustul pentru scris şi făcea progrese cu repeziciune, atât de bine reuşea să memoreze simbolurile.

Deodată s-au auzit bubuituri în uşa de la intrare a hanului.

Apoi tropăituri ale unui grup de bărbaţi, clinchete de arme, o discuţie purtată cu repeziciune pe ton imperios, după care paşi grăbiţi care urcau la etajul nostru. Uşa a cedat. Gazda a arătat spre mine:

— El e.

Un soldat a ţâşnit, flancat de doi subalterni.

— Tu eşti Naram-Sin vindecătorul?

Am rămas cu gura căscată. La Babel nu ştia nimeni că mă

ocupam cu medicina – ca să nu am probleme, mă dădusem drept un simplu vânzător de ierburi. Enervat de lipsa mea de reacţie, soldatul a vociferat:

— Naram-Sin vindecătorul, te conducem la palat.

Cei doi subalterni m-au înşfăcat cu brutalitate şi m-au împins afară. Lui Mael, cu ochii holbaţi, abia de-i venea să

creadă scena care era în desfăşurare şi îşi frământa în mâini amuleta protectoare. Din prag i-am strigat:

— Fugi la tine-n cameră, tatăl tău trebuie să se întoarcă! Să

nu îţi faci griji.

Zicând aceste cuvinte, mi-am dat seama că de fapt minţeam.

Habar n-aveam ce urma să se întâmple. Eram arestat şi luat pe sus, dar pentru ce? Ce-aveau cu mine? Ghiciseră că mă

interesasem de pavilionul unde se găseau femeile? Dar nu acţionasem încă, iar de vorbit o făcusem cu circumspecţie. Îmi citiseră gândurile? Îmi răstălmăciseră faptele? Cum de-mi ştiau trecutul? Cine? Cum de aflaseră că sunt vindecător?

M-au îmbrâncit fără menajamente afară din Grădina lui Ki şi m-au escortat pe nişte străduţe lăturalnice, care se goleau de puţinii trecători imediat ce ne făceam apariţia. În ciuda bunăvoinţei de care dădeam dovadă mergând cu paşi mari, m-au burduşit cu lovituri, de parcă aş fi refuzat să înaintez.

Am trecut podul peste canalul lugubru şi întunecos, am intrat pe sub portalul gigantic, luând-o pe o uşiţă tăiată în poarta de bronz, după care, după mai multe ocoluri şi patru opriri în faţa santinelelor care ne-au verificat identitatea, am ajuns într-un pavilion spaţios.

Soldatul care deţinea comanda a bătut cu putere într-un gong. A apărut un servitor îmbrăcat într-o bucată de material bej deschis, legată cu sfoară.

— Iată-l pe vindecător! a spus soldatul.

Bătrânul mi-a dat voie să intru, iar cele trei brute s-au întors pe călcâie. Nu eram prizonier, eram consultat. Lucru care mă

liniştea, deşi nu-mi lămurea cum de ştiau cu ce mă ocupam: nu eram văzut ca vinovat, ci mai degrabă ca o soluţie.

O grămadă de obiecte, pe care flăcările tremurătoare mă