27. Aceste temple închise mă derutau. Până atunci nu văzusem decât sanctuare descoperite, lipsite de acoperişuri, sub cerul liber. Dalele de piatră erau suficiente pentru a desena un spaţiu sacru; uneori, acesta era înconjurat de menhire sau coloane, dar nimic nu îl separa de bolta cerească. Din altar fumul ofrandelor destinate să-i hrănească pe zei urca direct spre zenit. Aici însă aveau să apară

primele lăcaşuri de cult închise: pictate, decorate, sculptate, cizelate, reproduceau lumea exterioară, de la microcosmos la macrocosm, prezentându-se ca nişte oglinzi din lut.

28. În acel moment a apărut sclavia ca sistem. Nu pretind că nu au avut loc aserviri şi înainte – am văzut numeroase răpiri de femei în timpul copilăriei mele pe malul Lacului –, totuşi acele violenţe se produseseră accidental, nu fuseseră

nicidecum necesare funcţionării comunităţilor. Totul s-a schimbat în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Ch., datorită surplusului de produse agricole, care le-a permis unora să devină negustori, preoţi, soldaţi, scribi, contabili; societatea etatizată şi ierarhizată a recurs la sclavie pentru a-şi asigura prosperitatea.

Sclavia a apărut aşadar când „civilizaţia a înflorit“, îndată ce „cultura s-a rafinat“. Războiul a constituit primul mod de aprovizionare: se organizau raiduri, iar capturarea prizonierilor îi transforma pe aceştia în tot atâţia sclavi, fie că

proveneau din teritorii îndepărtate sau învecinate. Justiţia furniza un aport suplimentar: prin pedepsirea anumitor crime, se aserveau cetăţeni – de exemplu, copilul care îşi repudia părinţii adoptivi. În fine, era posibil să fi aservit prin contract, în general pentru o datorie, cu asentimentul celui interesat sau al persoanelor având autoritate asupra lui.

Sclavia nu trebuie privită cu ochii secolelor care au urmat, căci se arată mai degrabă economică decât rasială. Nimeni nu introducea justificările „biologice“ ale filozofului grec Aristotel, care considera că anumiţi oameni sunt făcuţi pentru a fi conducători, şi alţii pentru a asculta de cei dintâi. Nimeni nu legitima sclavia prin considerente referitoare la superioritatea unei etnii, a unei religii, a culorii pielii, aceste ideologii care vor ajunge să domine până în secolul XX.

În Mesopotamia, o persoană nu se năştea sclav, ci devenea. Nu erai esenţialmente sclav, ci doar circumstanţial. Chestiune de neşansă, şi nu de destin.

29. Uruk în akkadiană.

30. Ce surpriză a fost pentru mine să-l văd pe acest Kushim reapărând milenii mai târziu! În secolul XX, arheologii au dezgropat din situl de la Uruk o tăbliţă pe care au considerat-o ca fiind cea mai veche rămăşiţă de scriere umană. Ce spunea acea bucată de argilă? „Un total de 29 086 măsuri de orz a fost primit în treizeci şi şapte de luni, semnat: Kushim.“ Astfel primul nume care apare din vremurile străvechi nu este cel al lui Adam sau al Evei din Biblie, nici Toumaï, Lucy, Turkana, Tautavel, Naledi sau Florès, date de cercetători, care le-au inventat oaselor găsite nume noi. Pentru majoritatea oamenilor – în afară de mine –, Kushim constituie primul nume care, datorită scrisului, izvorăşte, intact, din trecut. Asta se întâmpla cu trei mii cinci sute de ani î.Ch. şi era numele unui contabil…

31. Mesopotamienii au inventat căile pe verticală în acelaşi timp cu acelea pe orizontală: străzile se desfăşurau la sol, în timp ce clădirile urcau spre cer. Şi unele, şi altele, prezentate cu modestie ca fiind căi de acces – drumuri, canale, coloane, turnuri –, păreau simple echipamente: în realitate, transformau ceea ce conţineau, apropriind. Umanizarea naturii, cucerirea ei imperialistă se puseseră în mişcare.

Intermezzo

Noam tocmai a acoperit în întregime cu inscripţii cuneiforme ultimele tăbliţe şi le-a expus pe granitul din bucătărie, mici bucăţi de argilă încă flexibile şi umede. Le manevrează cu grijă. A doua tranşă, arsă la foc mic ca şi prima, pusă chiar pe jos, tocmai s-a uscat. Hassan a fotografiat deja cinci plăci, pe care le făcuse să pară învechite cu o răzuitoare şi le albise cu nisip din grădină, după care a plecat să le împartă.

Din fericire, Noam nu a uitat niciodată sumeriana şi semnele ei; la acea vreme, tulburat, i se păruse miraculos modul de a transmite cuvintele fără a le pronunţa. Câtă

consistenţă dobândise dintr-odată omul! Murmurul său a încetat să mai fie purtat de vânt şi s-a închegat. Cel care se exprima nu mai avea nevoie să fie prezent, traversa spaţiul făcându-se auzit la distanţă, parcurgea vremurile stând la taclale şi după ce spusese vorbele, după ce le trăise. Respiraţie pietrificată… Inventarea scrisului le-a permis bipedelor lipsite de pene să sfideze destinul cu pana: literele eclipsează

moartea. După părerea lui Noam, nu există nici o îndoială că

scrisul a dus la progres în ştiinţe, în drept, în istorie, însă a marcat totodată şi începutul umflării în pene. Omul s-a înălţat, şi-a dat importanţă, s-a ridicat deasupra condiţiei sale, negându-şi vulnerabilitatea, efemeritatea, finitudinea. Posesori iniţiali ai acestui privilegiu, regii, care dispuneau de scribi ca să comunice cu semenii din acel moment şi cu cei ai viitorimii, şi-au construit morminte de cuvinte mai solide şi mai sigure decât mormintele de piatră; apoi, această practică s-a extins din punct de vedere social. Dacă o frază, odată rostită, se topeşte ca zahărul în apă, cuvintele scrise rămân gravate în marmură, chiar şi când aceasta lasă loc papirusului, pieii de miel, hârtiei ori ecranului. Oferindu-i perenitate, scrisul a schimbat omenirea. Dintr-un simplu inventar de obiecte, s-a transformat într-un păstrător de spirit: a luptat împotriva deznădejdii, a hrănit orgoliul, a flatat narcisismul, a dezvoltat

individualismul. Din cauza lui, trufia a crescut tot atât cât civilizaţia.

Hassan se strecoară înăuntru. Atinge uşor plăcile, intimidat.

— Te credeam specialist în preistorie.

— Mi-am completat cunoştinţele studiind Mesopotamia şi limbile ei, sumeriana şi akkadiana. Să cunoşti ce a fost înainte înseamnă să cunoşti ce va veni.

— Conform raţionamentului tău, ar trebui să învăţăm toată

istoria lumii! Să fie cazul tău?

Noam se eschivează întrebând la rândul lui:

— Ai găsit cumpărător?

Hassan îşi regăseşte superba promptitudine, îşi înfige degetele mari în cureau din piele de şarpe şi se postează în mijlocul bucătăriei high-tech.

— Am publicat imaginile cu cele cinci tăbliţe. Bravo, fac senzaţie! Negustorii consultă experţii în asiriologie, ceea ce riscă să ne întârzie, căci arheologii suferă de o legătură cu timpul lipsită de urgenţă. Le place să scurme, chiar şi când nu au ce.

Noam presimte că acest preambul ascunde o soluţie pe care Hassan o păstrează deocamdată pentru el. La fiecare replică, îl distrează să păstreze suspansul.

— Cui vrei să plasăm falsurile? reia jurnalistul. Unui naiv, sau unui complice? Unuia pe care-l escrocăm, sau unui escroc? M-am gândit c-ar fi mai cinstit să tratăm cu un escroc.

Aşadar, am dat peste unul, un tăinuitor, John de Lapidor, a cărui particulă de nobleţe o cred la fel de lipsită de autenticitate ca antichităţile pe care le vinde.

— Perfect! Unde se-ascunde?

— Poţi înşela oamenii în două feluri, fie ascunzându-te, fie afişându-te. John de Lapidor face parte din a doua categorie.

Fiind om de vază, deţine o fastuoasă sucursală la Dubai.

Afişarea luxului şi a reuşitei îi conferă un certificat de onorabilitate.

— Clar!

— Din păcate, are rezerve. S-au dezgropat o mulţime de vestigii mesopotamiene după 1950. Curios, dacă stai să te gândeşti: prima civilizaţie constituie o descoperire de dată

recentă, a zăcut în adormire timp de milenii, sub nisip, înainte ca arheologii să facă săpături şi să o trezească la viaţă. Nu mă

miră faptul că John de Lapidor îţi contestă preţul: sunt zeci de tăbliţe pe piaţă, ceea ce le scade valoarea.

Noam opreşte cuptorul, îşi pune mănuşile de protecţie şi scoate ultimele plăci.

— Spune-i lui John de Lapidor ăsta al tău că are dreptate atâta vreme cât nu le-a descifrat. Conţinutul lor justifică suma pe care am propus-o, sunt informaţii despre faimosul suveran Nimrod despre care vorbeşte şi Biblia, rudimente matematice, consideraţii astronomice inedite şi premonitorii, ca şi un adaos insolit din Codul lui Hammurabi. Deci nu-i propun tăbliţe de contabil, ci unele răsunătoare, care vor face valuri.

Hassan rămâne cu gura căscată. E siderat de faptul că un tip de douăzeci şi cinci de ani reuşeşte să imagineze texte erudite într-un idiom dispărut. Prevăzând că va încerca să afle mai multe, Noam îşi ia un aer preocupat.

— Nu pierde nici o secundă. Îţi atrag atenţia că avem mai puţin de trei zile pentru a demasca planul atentatelor. Ai mai vorbit cu Stan?

— Da, am negociat. Nu cere decât o promisiune de vânzare.

Din acel moment, el şi echipa sa vor interveni. În semn de bunăvoinţă, trimite un curier să ia laptopul teroriştilor şi se va apuca să-l studieze.

Uşurat, Noam îşi regăseşte capacitatea de a compune şi ultimele tăbliţe. Cincizeci ar trebui să fie de ajuns. Ce să

scrijelească? De ce nu o observaţie asupra cometei Halley?

În timp ce Hassan, din birou, parlamentează cu John de Lapidor, se aude soneria. Hassan întrerupe brusc conversaţia pentru a striga prin uşă:

— Curierul lui Stan. Deschide-i tu, te rog.

Noam lasă stiletul şi se îndreaptă spre panoul cu butonul care comandă uşa. Pe ecranul de supraveghere apar trei indivizi. Pe care îi recunoaşte tremurând.

Marmoud, Charly, Hugo.