puneau stavilă animalelor care ne consumau alimentele, şobolani, rozătoare, furnici; în fine, ne fereau de cele veninoase, şerpi, păianjeni, scorpioni. Aşa că nu prea înţelegeam funcţia acestor incinte verticale.

— Acestea marchează teritoriul zeului suprem, mi-a explicat Gawan, delimitând spaţiul sacru. Ne păzesc de potopurile de la sfârşitul primăverii. Dar mai ales permit celor care locuiesc în cetate să se apere.

— Împotriva cui?

— Împotriva atacurilor altor cetăţi.

— Cum? Folosiţi două limbi comune, veneraţi aceiaşi zei, şi totuşi vă bateţi între voi?

— De unde-ai căzut, Naram-Sin? Orice rege – şi poporul din spatele lui – vrea să devină din ce în ce mai bogat, mai strălucitor. Anumite cetăţi întreţin relaţii foarte bune pentru că

familiile regale s-au unit prin căsătorii; altele şi-au consolidat interesele comune prin tratate. Şi totuşi, această bună

înţelegere nu poate dura la nesfârşit.

— Toată lumea are de câştigat dacă este pace.

M-a privit revoltat:

— Nicidecum! Cum am putea altfel să înălţăm oraşele, palatele, templele? Cum am săpa canalele?

Irigarea permisese obţinerea unei producţii abundente şi strângerea de rezerve. O parte apreciabilă dintre indivizi nu se mai consacraseră muncilor câmpului şi nici creşterii animalelor; scăpaţi de viaţa agricolă, deveniseră meşteşugari, negustori, preoţi, contabili, scribi, militari. Satul crease oraşul.

Însă oraşul avea nevoie de mii de oameni care să-l construiască şi de alte sute pentru a-i hrăni pe muncitori.

Construcţiile importante aveau nevoie de mână de lucru. În consecinţă, soluţia rămânea războiul; fără el, nu ar fi existat sclavi. Astfel, fiecare cetate se deda în mod regulat la raiduri şi cuceriri, când dincolo de Tărâmul Apelor Blânde, când în

interiorul acestuia, la vecini. Războiul târa în sclavie populaţia învinsă, iar dintre prizonieri se recrutau muncitorii. În fond, fiecare oraş pornea un război cum te-ai duce la piaţă: se aproviziona cu braţe de muncă28. A construi şi a aservi – nu mergea una fără alta. Nimeni nu se revolta împotriva acestui regim şi nici nu-l contesta. A fi liber, a cădea în robie, lucrurile acestea ţineau de norocul chior sau de ghinion, erau un accident, nimic mai mult.

— Chiar şi eu am fost sclav, a exclamat Magicianul. Tatăl meu a fost strivit de povara datoriilor. Să fim înţeleşi, juca arşice tot atât cât bea! Prin speluncile din Kish, umflat cu bere de dimineaţă până seara, juca partide după partide. Un demon intrase în el şi-l luase în stăpânire: deşi rata toate loviturile, miza în continuare. Încet-încet a pierdut totul – bunurile, casa

–, însă a continuat să arunce cu osişoarele. Într-o seară, pe când şi ultimul creditor, Kushim, un bărbat din Unug29, l-a ameninţat, tatăl meu, în loc să-şi plătească datoria, i-a dat nevasta şi copiii pe doi ani. Aşa că noi, mama, fratele meu şi cu mine, am servit în casa lui Kushim, un munte de grăsime soios care, prin datul sorţii, avusese un noroc pe măsura hidoşeniei sale.

— Groaznic!

— Trebuia să muncim doi ani, conform contractului. Ceea ce am şi făcut, fără plată. În realitate, pentru mine, care aveam paisprezece ani, asta a reprezentat un cadou: Kushim, contabil la palatul din Unug, m-a învăţat scrisul. 30

— Ciudat… Îşi pierdea timpul cu un sclav?

— Eram micuţ şi simpatic. Cred că mă plăcea foarte tare.

De fapt, ţinea chiar prea tare la mine…

Magicianul s-a înfiorat, s-a îmbujorat, şi-a mângâiat barba neagră ca jaisul, după care a schimbat subiectul:

— Nu te naşti sclav, ci devii. Asta vine dintr-un nefericit concurs de împrejurări. Când ţi se întâmplă, poţi găsi o modalitate de a nu o sfârşi în sclavie.

— A, da?

— Tot aşa cum stăpânul te poate vinde oricui, poţi să te cumperi tu însuţi de la stăpân. Chiar sclav fiind, ai dreptul să

faci comerţ şi să împrumuţi bani.

— În toate oraşele?

— La Kish, regina Kubaba o garantează. În schimb, la Babel…

Din reflex, Gawan şi-a băgat capul între umeri, a aruncat o privire neliniştită în jur şi-a coborât vocea:

— Nimrod n-are scrupule. Odată ce-a capturat bărbaţi, femei, copii, îi reduce la rang de animale de povară şi-i pune la muncă până la epuizare, fără ca aceştia să poată să-şi recâştige libertatea. Iată de ce este supranumit Marele Vânător, un alt fel de a denumi un monstru. Nimrod persecută pe oricine. Ucide mai multe animale decât are nevoie, nu pentru a le frige sau le mânca, exploatează oamenii. Vânează, de asemenea, femeile frumoase, trimiţându-şi iscoade peste tot. I-am zărit deja coloanele de infanterişti.

— A, da, i-am întâlnit şi eu în regiunea îndepărtată de unde vin. Toate frumuseţile se ascund. Ce le face?

— Le închide în palatul lui.

După ce a pronunţat aceste cuvinte, Gawan s-a ferecat în muţenie. L-a cuprins emoţia. Am aşteptat să-şi revină. Pe urmă

m-a privit din nou fix.

— Ce face un bărbat cu o femeie?

A suspinat… Să-şi aducă aminte de stăpânitorul Babelului îl sfâşia. În ciuda reticenţei sale, am insistat:

— Cu cine se aseamănă Nimrod?

— Cu Nimrod. Nu se aseamănă cu nimeni.

— E frumos?

— Aşa se crede.

— Dar tu nu crezi asta!

Magicianul s-a înfiorat, şi-a agitat mâinile în toate părţile, ca şi cum ar fi fost atacat de ţânţari.

— Numai ce-şi făcuse apariţia, că m-am şi prosternat în faţa lui, din prudenţă. Nu uita că sunt supus al reginei Kubaba.

Abia de l-am zărit.

— Unde l-ai întâlnit?

— La ea, la palat. O singură dată. În timpul unei vizite de curtoazie. Mă rog, curtoazie… Nimrod venea mai ales pentru a evalua apărarea din Kish, să socotească numărul soldaţilor şi să măsoare starea de sănătate a reginei. De ani de zile, asemenea unei vulpi în faţa vizuinii iepurelui, era gata să o devoreze de îndată ce ar ieşi. Nerăbdător, în acea zi a dat buzna chiar în bârlog.

— Un individ puternic? Brutal?

— Puternic şi brutal, evident, chiar dacă nu lasă impresia.

— Povesteşte-mi mai multe.