— Şapte copii, douăsprezece vase cu apă, cinci femei, treizeci şi unu de măgari.
— Cincisprezece copii, opt tigri, treizeci şi nouă de câini, şaizeci de măgari.
— Un copil, şase femei, patru câini, douăzeci şi trei de măgari.
— Un car, douăsprezece oi, patruzeci şi trei de capre, cincizeci şi şase de femei.
— Paisprezece piepteni, o sută de inele, trei talismane, nouăsprezece saci cu orz.
Şi tot aşa până la ultimul bărbat din convoi. Schimbau ocheade între ei, părând a-şi spune: „O să le-ncurce! Nu va reuşi“, mai mulţi chicotind dinainte. În acest timp, Magicianul, distrat, de-abia îi asculta; la umbra copacului, cu spatele sprijinit de trunchi, fără a-i privi, învârtea în palme un bulgăre de pământ, jucându-se cu un vârf de trestie.
După ce şi cel de-al patruzecilea şi-a terminat lista, s-a lăsat
liniştea. Concentrarea era apăsătoare. Chiar şi Roko, la picioarele mele, o simţea, căci stătea cu ceafa încordată. După
care Magicianul şi-a ridicat fruntea, ca şi cum ar fi revenit la realitate, şi-a clipit cu aer uimit.
— Asta-i tot?
Bărbaţii au început să bombăne. Magicianul a lăsat vârful de trestie, şi-a frecat tâmplele, a meditat o vreme cu ochii spre cer, a rămas pe gânduri privindu-şi mâinile. Vocea i-a răsunat, liniştită, sigură pe sine:
— Şapte copii, douăsprezece vase cu apă, cinci femei, treizeci şi unu de măgari, cincisprezece copii, opt tigri, treizeci şi nouă de câini, şaizeci de măgari, un copil, şase femei, patru câini, douăzeci şi trei de măgari, un car, douăsprezece oi, patruzeci şi trei de capre, cincizeci şi şase de femei…
După ce fiecare îşi auzea lista, confirma dând din cap.
Nimic care să aducă atingere miracolului. Catalogul a fost redat exact, până la ultimul participant. Enumerarea a fost urmată de un nou moment de tăcere. Magicianul a scuturat din cap:
— M-am înşelat?
Au izbucnit strigăte de felicitare. Euforia a schimbat atmosfera: dacă, o clipă mai devreme, aceşti bădărani se bucurau văzându-se învingându-l pe Magician, acum se delectau cu faptul că fuseseră înfrânţi. Ah, nici de data asta nu-i dezamăgise! Cei mai vechi au primit entuziasmul celor mai noi ca pe un compliment:
— Ţi-am zis: e uluitor!
După această distracţie, bărbaţii s-au dus care încotro pentru a mânca şi a se odihni. Convoiul decisese să mai rămână două
zile la această răspântie de drumuri unde se găseau mai puţin de şase hanuri asemănătoare celui ţinut de Noura.
Magicianul s-a ridicat şi a bătut din palme. Pe dată şi-a făcut apariţia un servitor de vârstă adolescentină care, după ce a
primit ceva din partea lui, s-a îndreptat către cei trei măgari legaţi de un copac. Magicianul a întors spatele taberei, îndreptându-se şchiopătând spre pârâu, apoi, aşezându-se pe mal, şi-a scos încălţămintea şi şi-a înmuiat picioarele.
M-am apropiat în pas de plimbare, însoţit de Roko. Mai parfumat decât un crâng de liliac, Magicianul m-a salutat din cap. De aproape, i-am putut examina precizia trăsăturilor, nasul acvilin, buzele subţiri, genele lungi ca nişte pensule, barba tăiată subţire şi pomădată. Observându-i picioarele cufundate în apa curată, diagnosticul mi s-a confirmat, aşa că
i-am spus cu voce tare:
— Pot să-ţi dau un unguent?
— Ce?
— Pentru picioare.
Din reflex, le-a scos imediat din apă şi şi le-a ascuns sub haine. În mod vizibil, detesta să i se descopere slăbiciunea.
— Ce te bagi?
— Sunt vindecător, nu magician, nimic mai mult decât un vindecător. De altfel, te felicit: nu am văzut niciodată o asemenea isteţime ! Bravo! În schimb, am observat că
şchiopătezi. Călătoria te pune la grea încercare. Am nişte plante care te-ar mai putea linişti.
Magicianul a ezitat. În sinea lui, durerea se lupta cu orgoliul. Totul – imaginea căutată, îmbrăcămintea elegantă, machiajul rafinat – dovedea că mândria era cea care îi ghida viaţa. Dintr-odată suferinţa l-a biruit: şi-a descoperit picioarele şi mi le-a arătat. Am dat din cap în semn de înţelegere.
— Nu ai nevoie doar de un unguent, ci de mai multe. Unul pentru bătături. Unul pentru călcâiele crăpate. Altul pentru umflăturile pielii.
A gemut.
Am scotocit cu atenţie prin desaga care se îngreuna pe zi ce
trecea de când îmi reluasem îndeletnicirea de vraci. După ani de singurătate şi de nepăsare, Tibor retrezise în mine vocaţia: graţie lui, nu mai limitam omenirea doar la Noura.
Declarându-mă vindecător, neîncrederea acestor voinici de care mă loveam în drumul meu spre Babel s-a mai risipit.
Grupurile închise se deschideau. Era nevoie de serviciile mele.
Îmi practicam arta cu pasiune, pentru că îndrăgeam natura şi-mi plăcea să împărtăşesc comorile pe care mi le dezvăluise, dar şi să aduc astfel alinare. Pe măsură ce înaintam, mi-am dat seama că îmi plăcea tot mai tare să merg alături de aceşti indivizi şi să îi îngrijesc. Uneori îmi puneam întrebări referitoare la această înclinaţie: o făceam din bunătate, era fructul educaţiei pe care o primisem, o încercare de a domina, un mijloc de a-mi ierta nemurirea? Sau toate la un loc? În plus, compania oamenilor punea capăt izolării mele lingvistice.
Printre ei, asemenea unui copil care absoarbe totul şi învaţă
fără să-şi dea seama, am deprins câteva limbi, cu precădere sumeriana, vorbită de Magician şi de majoritatea negustorilor18.
