primit ceva din partea lui, s-a îndreptat către cei trei măgari legaţi de un copac. Magicianul a întors spatele taberei, îndreptându-se şchiopătând spre pârâu, apoi, aşezându-se pe mal, şi-a scos încălţămintea şi şi-a înmuiat picioarele.

M-am apropiat în pas de plimbare, însoţit de Roko. Mai parfumat decât un crâng de liliac, Magicianul m-a salutat din cap. De aproape, i-am putut examina precizia trăsăturilor, nasul acvilin, buzele subţiri, genele lungi ca nişte pensule, barba tăiată subţire şi pomădată. Observându-i picioarele cufundate în apa curată, diagnosticul mi s-a confirmat, aşa că

i-am spus cu voce tare:

— Pot să-ţi dau un unguent?

— Ce?

— Pentru picioare.

Din reflex, le-a scos imediat din apă şi şi le-a ascuns sub haine. În mod vizibil, detesta să i se descopere slăbiciunea.

— Ce te bagi?

— Sunt vindecător, nu magician, nimic mai mult decât un vindecător. De altfel, te felicit: nu am văzut niciodată o asemenea isteţime ! Bravo! În schimb, am observat că

şchiopătezi. Călătoria te pune la grea încercare. Am nişte plante care te-ar mai putea linişti.

Magicianul a ezitat. În sinea lui, durerea se lupta cu orgoliul. Totul – imaginea căutată, îmbrăcămintea elegantă, machiajul rafinat – dovedea că mândria era cea care îi ghida viaţa. Dintr-odată suferinţa l-a biruit: şi-a descoperit picioarele şi mi le-a arătat. Am dat din cap în semn de înţelegere.

— Nu ai nevoie doar de un unguent, ci de mai multe. Unul pentru bătături. Unul pentru călcâiele crăpate. Altul pentru umflăturile pielii.

A gemut.

Am scotocit cu atenţie prin desaga care se îngreuna pe zi ce

trecea de când îmi reluasem îndeletnicirea de vraci. După ani de singurătate şi de nepăsare, Tibor retrezise în mine vocaţia: graţie lui, nu mai limitam omenirea doar la Noura.

Declarându-mă vindecător, neîncrederea acestor voinici de care mă loveam în drumul meu spre Babel s-a mai risipit.

Grupurile închise se deschideau. Era nevoie de serviciile mele.

Îmi practicam arta cu pasiune, pentru că îndrăgeam natura şi-mi plăcea să împărtăşesc comorile pe care mi le dezvăluise, dar şi să aduc astfel alinare. Pe măsură ce înaintam, mi-am dat seama că îmi plăcea tot mai tare să merg alături de aceşti indivizi şi să îi îngrijesc. Uneori îmi puneam întrebări referitoare la această înclinaţie: o făceam din bunătate, era fructul educaţiei pe care o primisem, o încercare de a domina, un mijloc de a-mi ierta nemurirea? Sau toate la un loc? În plus, compania oamenilor punea capăt izolării mele lingvistice.

Printre ei, asemenea unui copil care absoarbe totul şi învaţă

fără să-şi dea seama, am deprins câteva limbi, cu precădere sumeriana, vorbită de Magician şi de majoritatea negustorilor18.

— Mă laşi să-ţi dau cu aceste unsori?

Şi-a întins picioarele spre mine. Ce ciudăţenie de om!

Trecea de la o extremă la alta: după ce manifestase o rezervă

exagerată, acum mi se încredinţa cu totul. Cât timp m-am ocupat de el a oftat, s-a strâmbat, s-a foit; când l-am fricţionat cu mentă, a tors de plăcere.

Odată tratamentul încheiat, m-a rugat să împărţim merindele, a dat ordin unui servitor să ne aducă de mâncat şi de băut, după care m-a întrebat cum mă cheamă; dintr-un reflex care se va dovedi salvator mai târziu, am pretins că mă

numesc Naram-Sin.

Gawan Magicianul venea din Ţara Apelor Blânde, ţinutul unde doream să ajung şi eu. Făcea parte din suita reginei Kubaba.

— O cunoşti?

În faţa aerului meu ezitant, mi-a explicat că regina Kubaba conducea oraşul Kish, o aşezare înconjurată de câmpii irigate de o sută de canale care aduceau apele mai multor fluvii.

Creşteau acolo palmieri, smochini, curmali, rodii; se cultivau orz şi grâu din care se făcea cea mai bună bere. Regina Kubaba, căreia îi plăcea să se împăuneze la braţul soţului ei, domnea de la moartea acestuia şi se descurca de minune. La ordinele ei, Gawan Magicianul bătea lumea-n lung şi-n lat în căutare de furnizori. Tărâmul Apelor Blânde19 îşi datora prosperitatea agriculturii, splendoarea arhitecturii, însă fiind constituită doar din mâl, bitum şi trestie, avea nevoie de materii prime.

— Ne trebuie minereu, lemn, piatră, dar şi, în mai mică

măsură, grâne, ulei, vin, ceapă, usturoi. Dacă nu ne ţesem o reţea de producători şi de vânzători, echilibrul nostru va fi compromis. Averea pe care o avem ne sporeşte nevoile, abundenţa creează penurie. Dar tu ce faci?

— Merg la Babel.

Şi-a arătat surpriza.

— De ce?

— E un oraş ieşit din comun.

Şi-a scărpinat gâtul.

— Babel e vast, opulent, magnific, însă…

— Însă?

— Este guvernat de Nimrod.

Chipul i-a devenit grav. S-a uitat împrejur şi a coborât vocea:

— Credincios reginei Kubaba, mă tem de Nimrod, duşmanul acesteia. A ţesut comploturi împotriva ei. Visează să

cucerească Kish. Oraşele noastre se învecinează.

La auzul acestor cuvinte am fremătat.

— Când te întorci la Kish?

— În curând.

— Te-aş putea însoţi în călătorie? Cum oraşul tău se găseşte aproape de Babel, mi-aş atinge şi eu scopul.

După câteva zile, Gawan şi cu mine am devenit buni prieteni. Mă amuzau toanele lui, nervozitatea, capacitatea de a-şi schimba dispoziţia cât ai clipi. Mai întâi binevoitor, spumos, guraliv, se închidea mai apoi brusc în muţenie. După

severitate, pe chip i se afişa veselia, mai apoi cinismul, urmat de exultare, şi indiferenţa după nelinişte: mai multe fiinţe sălăşluiau într-una singură. Câteodată, cu ajutorul fardurilor, îşi transforma chipul într-o operă de artă, altă dată îmi întindea picioarele rănite şi mă iscodea îndelung despre problemele-i digestive. Dimineaţa pudic, seara neruşinat, cine era, de fapt?

Versatilitatea lui dezvăluia, cu adevărat, un soclu de nezdruncinat: Gawan se iubea pe sine. Cu o constanţă fără