— Muncesc pentru Resli. Resli ţine hanul ăsta.

Am dedus că Noura folosea acest pseudonim. Prefăcându-mă că mi-am dat seama de greşeală, m-am lovit peste frunte.

— Desigur! De ce-oi fi spus Noura? Resli!

— Eu prefer Noura, a murmurat fetiţa.

— Nu-mi pasă! a trântit maică-sa, punându-i mâna la gură.

Timpul se scurgea. Femeia mă privea cu o indignare bănuitoare, neştiind ce avea să urmeze, ca o găină care, după

ce s-a umflat în pene ca să se dea importantă, aşteaptă ca acestea să se lase la loc. Dialogul avansa cu viteza melcului.

— Resli e aici? am reluat.

— Resli a plecat! a spus copila izbucnind în plâns. A fost luată de nişte oameni. Oameni răi.

M-au cuprins emoţiile, şi un gând s-a ivit, lăsându-le-n urmă

pe celelalte: Noura nu mă părăsise niciodată; alţi bărbaţi se făceau vinovaţi de absenţa ei, nu eu! Speranţa renăştea.

— Taci din gură! a explodat maică-sa. Nu mai spune asta oricui!

Fetiţa m-a privit cu atenţie şi-a dat din cap:

— El nu e oricine, a răspuns aplecându-se spre mine. Tu eşti… Noam?

Cuvintele m-au dat peste cap. În spatele acestei voci firave, o auzeam vorbindu-mi pe Noura, tandră şi grijulie.

— Noam, am aprobat tremurând. Cine ţi-a spus numele meu?

— Pipi!

De data aceasta, am deschis braţele pentru ca ea să poată

sări. Înainte ca maică-sa să poată să reacţioneze, copila s-a aruncat în gol. Când am prins-o în braţe, a râs de plăcere.

Împietrită, înţepenită printre crăci, maică-sa s-a sufocat de furie:

— Nu ţi-am dat voie să…

Am lăsat-o jos din braţe; veselă, alergând cu picioruşele-i subţiri, a dispărut în desişul pădurii. M-am întors către maică-sa:

— Vrei să te ajut?

— Nu e nevoie, a bodogănit.

Acreala ei m-a mulţumit: văzând masa de grăsime care încerca să coboare din frunziş, agăţându-se neîndemânatic de scoarţă, mă gândeam că, dacă s-ar fi aruncat la fel ca fiică-sa, m-ar fi strivit.

Fetiţa se întorcea, încet, visătoare, şi, culegând o campanulă

albastră, şi-a dus-o la buze, contemplându-mă bătând din gene.

— E numele pe care îl striga acum trei zile, când bărbaţii au luat-o cu ei. Ţipa: „Noam, Noam, Noam!“ Se uita în jur, crezând că eşti prin preajmă şi că vei veni să o salvezi.

M-am cutremurat.

— Cine sunt bărbaţii ăştia?

În spatele nostru, s-a auzit o bubuitură. M-am întors: mama,

aşezată pe pământ, cu picioarele în echer, îşi freca coccisul, uşurată de faptul că mai jos de-atât nu putea coborî. A lătrat:

— Nişte necunoscuţi! Au luat-o pe Resli şi toate lucrurile ei.

Au încărcat măgarii şi-au şters-o.

Copila m-a tras de braţ.

— Pe unul l-am mai întâlnit.

— A, nu! a boscorodit-o maică-sa.

— Ba da! De mai multe ori. Încerca să se facă plăcut lui Resli.

— Toţi voiau să-i placă lui Resli.

— L-am ţinut minte din cauza ochilor saşii.

— Incredibil, nimic nu-i scapă, a bombănit femeia, plină de admiraţie în faţa acestei inteligenţe care o depăşea.

O întrebare deplasată mă frământa şi nu m-am putut stăpâni:

— Cum se comporta Resli când bărbaţii roiau în jurul ei, ea, care e atât de frumoasă?

Ridicându-şi corpul greoi, femeia mi-a aruncat:

— În primul rând, Resli impune respect. Aşa stă treaba…

ţinutele, felul de-a fi, atitudinea, vorbele. Bărbaţii se simt nişte ţânci, nişte mucoşi în faţa ei. Şi-apoi, mai era şi floarea.

— Floarea care te face să sforăi, a strigat copila.

— Care te face să adormi, a corectat-o maică-sa. Resli le-o punea în vin. Asta îi ameţea. Plecau să se culce. Singuri.

Pe dată mi-am amintit de-o idee mai veche: din învăţămintele paterne, Noura reţinuse ceea ce avea nevoie.

Femeia şi-a scuturat dosul, căscând: