— Noura, nu trebuie să ştim chiar totul unul despre altul, nu?
M-a îmbrăţişat din nou, şoptindu-mi la ureche:
— Eu am zis-o, nu tu. Nu vrei să-mi răspunzi?
— Spre deosebire de tine, mie îmi vine greu să nu-ţi răspund.
I-am povestit, dând cât mai puţine detalii, sau, mai bine spus, alegând cu grijă amănuntele, întâlnirea mea cu superba Tita. I-am descris ciudata Cavernă a Vânătoreselor, comunitatea exclusiv feminină, ale cărei membre găzduiau bărbaţii dacă le făcea plăcere, se uneau cu ei, după care le făceau vânt. Mândre, independente chiar şi când erau însărcinate, aceste femei înţelegeau să se dispenseze de masculi. I-am mai povestit cum Tita mă alesese să fiu tatăl copilului ei, că rămăsese gravidă, dând naştere fără a spera că
mă voi implica mai mult şi crescându-şi singură copilul. În schimb, i-am ascuns infirmitatea Titei, conştient de faptul că, dacă i-aş fi menţionat că era surdă şi mută, Noura avea să-şi dea seama de puternica noastră legătură fizică. Cuprins de emoţie – mă înfior de fiecare dată când mă gândesc la Ham –, i-am zugrăvit episodul crucial, din timpul potopului, când Tita, fugind pe cal, cu copilul protejat între coapse, m-a zărit pe arcă
şi mi l-a aruncat exact înainte de a fi înghiţită de Val.
Povestind acea întâmplare, am izbucnit în plâns. Amintindu-mi de fiul meu, de momentul în care l-am luat în braţe pentru prima oară, m-am dus cu gândul la ultima noastră revedere, şaizeci de ani mai târziu, când Ham, îmbătrânit, slăbit, s-a stins în braţele mele. Acest arc peste timp m-a sfâşiat.
Adoratul meu Ham, căruia m-am dedicat întru totul, nu mai însemna decât un mort, o silabă pe buzele mele…
Răvăşită, Noura mă ţinea în braţe lăsându-mă să plâng, mă
dezmierda, mă legăna, tot şoptindu-mi:
— Înţeleg, iubirea mea, înţeleg…
Această apropiere m-a liniştit; să-i vorbesc despre fiul meu adorat femeii pe care o iubeam mi-a redat liniştea. Noura s-a ridicat, mi-a adus ceva de băut şi nişte fructe uscate pe care le avea în desagă şi a lăsat să-i scape, visătoare:
— O înţeleg pe Tita, o simt ca pe o soră. A avut dreptate.
Mi s-a părut că zăresc o lacrimă şi i-am prins încheieturile mâinilor:
— Noura, am nevoie să îmi răspunzi de data asta! Ai avut…
Un rictus i s-a desenat în colţul buzelor. A completat:
— Bărbaţi?
— Nu, copii.
A izbucnit în râs, un râs ascuţit, neplăcut, un râs care m-a rănit şi care a rănit-o şi pe ea. M-a privit fix, asemenea unui şarpe gata să-şi muşte prada, şi-a horcăit:
— Nu!
Dintr-odată calmă, a îngenuncheat în faţa mea, a dat cu ochii de degetele mele lipite, mi-a mângâiat mâinile, mi le-a încălzit într-ale ei şi le-a sărutat.
— La fel ca Tita, eu te-am ales pe tine. Dar, spre deosebire de ea, nu vreau doar un copil de la tine, eu vreau un copil pentru tine. Vreau să-ţi ofer o familie, Noam.
— O să vină şi asta, nu te îngrijora.
— Cu cât mă neliniştesc mai tare, cu atât mă tem că nu se va întâmpla. O, Noam, ard de nerăbdare…
Cu siguranţă, în noaptea aceea am făcut dragoste într-un mod diferit, magnific, asemenea unui ritual sacru, cu mai multă asiduitate decât poftă. După care, pe când Noura, cu capul pe pieptul meu, cădea într-un somn adânc, m-am dus cu gândul la fraza care mă surprinsese cu câteva zile înainte:
„Timpul nu are nici un sens.“ În ciuda fulgerului, Noura nu se schimbase. Chiar beneficiind de o longevitate infinită, corpul ei de femeie tot de femeie rămăsese, supus ciclului, sângerând în fiecare lună, menit să procreeze, un corp care începuse numărătoarea inversă, nefiind hărăzit să poată face copii. Trup şi suflet, Noura venise pe lume pentru a da viaţă. Abia atunci am înţeles că nemurirea putea să fie percepută diferit de un bărbat şi de o femeie. În ochii Nourei, scurgerea vremii îşi pierduse sensul. Trăia eternul ca femeie; iar eternitatea nu ţine de domeniul feminin.
*
— Curând, Noam, curând…
Noura mi-o promisese, iar eu, liniştit, mă bucuram la gândul că în curând o să locuim în vale.
Gelozia se domolise. Cum o spionasem în trecut, ştiam de-acum că Noura trăia împreună cu o servitoare la hanul care oferea găzduire cărăuşilor.
Ascuns în vârful unui brad stufos, le-am observat venirile şi plecările. Bărbaţi apărând din mai multe direcţii, căci clădirea era situată strategic, la intersecţia a cinci cărări abrupte şi a două râuri, de unde pornea un drum larg. Unii veneau cu bărcile, dar cei mai mulţi soseau pe jos. În grupuri de şase până la treizeci, cu măgari încărcaţi cu baloturi, cu ciomege în mâini, cu armele la şold, cu un baros bătându-le coapsa. Feţele lor murdare, uscate, pline de cicatrici, afişau neîncredere, fiind mereu la pândă până când ajungeau la han; acolo, un membru al expediţiei se aşeza de pază afară, cu un ochi la marfă şi cu altul supraveghind împrejurimile, temându-se de vreo escrocherie, vreun furt sau vreo încăierare. Cu totul deosebiţi de aceşti indivizi greoi, bondoci, care aduceau minereu de cupru sau de cositor, erau călătorii înalţi, cu chipuri pline de nobleţe, cu nasul drept, a căror privire de smarald contrasta cu tuciuriul cailor; niciodată nu am întâlnit fizionomii de o aşa frumuseţe aspră. În timpul unei discuţii, Noura mi-a spus că
aceşti domni transportau pietre preţioase, lapis-lazuli, din
„ţările munţilor care se cutremură“, de departe, ţările Soarelui-
Răsare4.
În aşteptarea mutării, m-am apucat să studiez plantele, un mod de a nu fi prea departe de Noura când aceasta mergea să
se ocupe de han, dar şi pentru că moştenisem această
preocupare de la tatăl ei, Tibor.
Nu căutam ceva anume. Neavând pe mână nici un bolnav, nu puteam experimenta virtuţile unei anumite ierbi, bulb ori rădăcină. Aşa că m-am concentrat asupra Spiritelor: ce spuneau Spiritul cedrului, Nimfele izvoarelor din împrejurimi, Dumnezeul anemonei albe cu miez aurit, Demonul grozamei
cu ţepi? Practicam meditaţia aşa cum mă învăţase Tibor, acea deconectare a creierului care, încetând să mai dorească, să
