A râs, înduioşată, de parcă acum redescoperea acest cuvânt.
— Lumea s-a schimbat, Noam. De-acum, mulţi oameni merg dintr-o parte într-alta nu numai pentru a culege sau a vâna hrana necesară, ci şi pentru a transporta materii prime.
Din mine se extrag cupru, aur, lapislazuli. Negustorii le duc în toate zările. Şi se opresc să mănânce şi să se odihnească la hanul meu. Deşi nu dispun de un spaţiu prea mare, am treizeci de servitori, mă descurc. Când m-am stabilit aici, nu visam să
mă îmbogăţesc, voiam doar să te veghez.
— Nu se miră nimeni de faptul că nu îmbătrâneşti?
A izbucnit în râs.
— De când mi-am deschis hanul, am murit cu şiretenie de câteva ori. În mod regulat, mi-am simulat bătrâneţea, după
care am reapărut tânără, în pielea fiicei mele, fiica mea iubită, căreia i-am făcut atâtea necazuri de-a lungul timpului.
— Dar de ce de mai multe ori într-un timp atât de scurt?
— Ce numeşti tu „timp atât de scurt“?
— Timpul în care m-am refăcut.
Mi-a dus un deget la buze pentru a mă face să înţeleg că
trebuie să tac.
— Noam, au trecut deja câteva generaţii de când am grijă de tine. Atâtea generaţii, că nici nu le mai ştiu numărul. Ah, da, am aşteptat atât de mult timp acest sărut.
Şi buzele sale mi-au pus căluş…
1. Ciclame. Mistreţii şi porcii caută aceste flori cărora le dezgroapă tuberculii în formă de pâinici plate. Sunt singurele animale care le pot mânca fără a se îmbolnăvi.
2
Oare bucuria se poate istorisi? O poveste are nevoie de un început, de un mijloc şi-un sfârşit; or, fericirea noastră, a Nourei şi a mea, se desfăşoară solidă, fără despărţiri şi noi începuturi.
Dacă fericirea nu se povesteşte, atunci se prezintă… Zorii de zi în trândăvie, pielea catifelată de pe interiorul cotului, surâsul doar din privire, dorinţa amândurora de a lâncezi îmbrăţişaţi, sărutul dulceag, senzaţia de a deveni unul cu celălalt, dragoste făcută la răsărit, cu lentoare şi mai puţin fantezist, cu langoare şi totuşi cu adevărat, trezirea amânată de orgasm, retragerea într-un pui de somn, plăcerea primelor fraze, a primelor gesturi, a primilor paşi împreună. Apa proaspătă răcorindu-ţi gâtlejul, fructele gustoase, miezul de nucă dătător de energie, statul de vorbă, cleveteala, joaca în râu sau în spuma cascadei. Chemarea naturii, vânătorile pe neaşteptate, culesul de fructe extraordinare, animalele pe care le întâlneşti, temute, pândite, admirate. Inventivitatea cerului, geniul său coloristic, delirul de forme ale norilor, spectacolul continuu al reînnoirilor. Peisajul care se luminează, care se înfăţişează privirii, care vibrează, care se stinge cu încetul spre apus. Cărăruia care-ţi aduce amurgul cu a sa dogoare, cu a sa toropeală, cu a sa moleşeală, după care, la capătul acestei poteci dispărând cu încetul, un al doilea univers ţi se deschide, cel al nopţii, când aproape nimic nu mai e la fel, nici fiinţele, nici plantele, nici reliefurile, nici sunetele, nici miresmele.
Impunătoarea frumuseţe a albastrului adânc, diferitele figuri desenate de norii trecând prin faţa lunii versatile sau, când atmosfera se limpezeşte, stelele, misterioasele stele, şi golul încă şi mai misterios dintre ele. Pe lângă toată această
cavalcadă de minuni, te inundă o alta: cuvintele Nourei, gesturile, râsetele ei, braţele, şoldurile, capriciile, înflăcărările, furiile, hazul ei, alintările, extazierile. Luându-mi ceva distanţă
şi fiindu-mi imposibil să aştern o relatare a fericirii, mă
străduiesc să schiţez un catalog, o listă imprecisă care aduce în
acelaşi plan micimea şi imensitatea, irisurile Nourei şi munţii plini de colb, genele ei şi panorama celestă, dogoarea şi răcoarea, liniştea şi asprimea, mângâierea şi zgâriatul ghearelor. Din această listă lipseşte totuşi esenţialul, fluxul neîntrerupt al unei emoţii care, de la o clipă la alta, de la un obiect la altul, îţi face mai intensă existenţa, mai savuroasă.
Noura întreţinea mulţumirea vieţii noastre, stabilind însă
nişte tărâmuri interzise. Astfel că atunci când am întrebat-o unde locuise între despărţirea de Derek şi întoarcerea alături de el, s-a limitat la a-mi răspunde:
— Şşttt! Nu trebuie să ştii chiar totul despre mine.
— Oricum nu voi şti niciodată totul despre tine.
— Jură-mi că nu o să mai întrebi niciodată despre asta.
Am consimţit. Însă într-o seară nu am mai ţinut cont de perioada interzisă şi am descusut-o:
— Cum ai trăit până m-am vindecat acolo, în grotă?
— Cum am putut.
— Au existat… bărbaţi?
Tulburătoarea ei gură s-a rotunjit şuierând:
— Şşttt!
— Noura! De ce nu vrei să împarţi trecutul cu mine?
— Amintirile din viaţa mea fără tine nu te privesc. Mi se pare regretabil să spui totul despre tine, mai ales persoanelor la care ţii. Uită-te la mine, Noam: îţi par transparentă?
— Nu. Luminoasă, dar opacă.
Spunea vorbe pline de înţelepciune… Prin ce mijloc se înţelepţise astfel? Şi când? Nu o ştiam aşa.
Nu mă deranja faptul că gândea adesea atât de corect. Că
