— Săraca Mina… am oftat eu, stingherit. Mi-e milă de ea.

— Pentru că e moartă?

— Pentru că nu a fost fericită.

S-a îndreptat şi m-a anunţat:

— Ba da, a fost, în mai multe rânduri.

— Mina?

— De fiecare dată când rămânea însărcinată şi aducea pe lume un copil.

— Nici unul nu a trecut de un an.

— Şi ce dacă! A putut să se bucure nouă luni şi un an. După

furtună apare soarele, şi invers. O invidiez…

— Tu o invidiezi pe Mina? Mina cea molatică? Mina cea lipsită de farmec? Biata Mina cea mută ca un peşte? Glumeşti, Noura! Glumeşti pe seama ei. Îi eşti superioară în toate.

Splendidă, veselă, inteligentă, curioasă…

— Plus stearpă…

Am încremenit. M-a măsurat din cap până-n picioare. Am înţeles în sfârşit ce o rodea. Mi s-a adresat mustrător, aprinsă:

— De ce Mina nu putea păstra copiii? Fie îi mureau în pântece, fie curând după naştere. Trei sarcini pierdute şi patru sugari morţi.

— Cinci, am corectat-o din reflex, aducându-mi aminte de ultima sarcină care avea să coste viaţa mamei şi a bebeluşului.

— Trei sarcini pierdute şi cinci sugari morţi! De ce? Spune-mi tu, Noam! De ce?

— Zeii nu o iubeau pe Mina! Şi ea, şi tatăl tău o tot repetau: Zeii şi Spiritele nu voiau nici ca ea să trăiască, nici să se înmulţească.

— Dar dacă tu erai obstacolul? Tu, care nu poţi zămisli prunci decât cu greu? Poate că cele trei sarcini pierdute şi cei cinci sugari morţi ţi se datorau…

— Am presupus şi eu deseori asta. Şi cel mai profund atunci când am înmormântat-o pe Mina. Dar Tibor susţinea contrariul, iar la puţin timp am… am obţinut dovada că avea dreptate.

Noura s-a făcut albă ca varul.

— Fiul tău Ham?

M-am înnegurat şi eu. Ham ţinea de domeniul

intangibilului, un sanctuar în care nu permiteam nimănui să

pătrundă. Oare să îşi fi dat seama? S-a apropiat, m-a cuprins în braţe, m-a mângâiat, frecându-şi nasul de al meu.

— Nu mi-ai povestit niciodată ce s-a întâmplat.

Am scuturat din cap, împotrivindu-mă. Noura a insistat cu blândeţe:

— Cine era ea?

Am dat să ies din îmbrăţişare, prevăzând că pisiceala, căldura, compasiunea ei mă vor face până la urmă să mă

destăinui.

— Noura, nu trebuie să ştim chiar totul unul despre altul, nu?

M-a îmbrăţişat din nou, şoptindu-mi la ureche:

— Eu am zis-o, nu tu. Nu vrei să-mi răspunzi?

— Spre deosebire de tine, mie îmi vine greu să nu-ţi răspund.

I-am povestit, dând cât mai puţine detalii, sau, mai bine spus, alegând cu grijă amănuntele, întâlnirea mea cu superba Tita. I-am descris ciudata Cavernă a Vânătoreselor, comunitatea exclusiv feminină, ale cărei membre găzduiau bărbaţii dacă le făcea plăcere, se uneau cu ei, după care le făceau vânt. Mândre, independente chiar şi când erau însărcinate, aceste femei înţelegeau să se dispenseze de masculi. I-am mai povestit cum Tita mă alesese să fiu tatăl copilului ei, că rămăsese gravidă, dând naştere fără a spera că

mă voi implica mai mult şi crescându-şi singură copilul. În schimb, i-am ascuns infirmitatea Titei, conştient de faptul că, dacă i-aş fi menţionat că era surdă şi mută, Noura avea să-şi dea seama de puternica noastră legătură fizică. Cuprins de emoţie – mă înfior de fiecare dată când mă gândesc la Ham –, i-am zugrăvit episodul crucial, din timpul potopului, când Tita, fugind pe cal, cu copilul protejat între coapse, m-a zărit pe arcă

şi mi l-a aruncat exact înainte de a fi înghiţită de Val.

Povestind acea întâmplare, am izbucnit în plâns. Amintindu-mi de fiul meu, de momentul în care l-am luat în braţe pentru prima oară, m-am dus cu gândul la ultima noastră revedere, şaizeci de ani mai târziu, când Ham, îmbătrânit, slăbit, s-a stins în braţele mele. Acest arc peste timp m-a sfâşiat.

Adoratul meu Ham, căruia m-am dedicat întru totul, nu mai însemna decât un mort, o silabă pe buzele mele…

Răvăşită, Noura mă ţinea în braţe lăsându-mă să plâng, mă

dezmierda, mă legăna, tot şoptindu-mi:

— Înţeleg, iubirea mea, înţeleg…

Această apropiere m-a liniştit; să-i vorbesc despre fiul meu adorat femeii pe care o iubeam mi-a redat liniştea. Noura s-a ridicat, mi-a adus ceva de băut şi nişte fructe uscate pe care le avea în desagă şi a lăsat să-i scape, visătoare:

— O înţeleg pe Tita, o simt ca pe o soră. A avut dreptate.

Mi s-a părut că zăresc o lacrimă şi i-am prins încheieturile mâinilor:

— Noura, am nevoie să îmi răspunzi de data asta! Ai avut…

Un rictus i s-a desenat în colţul buzelor. A completat:

— Bărbaţi?

— Nu, copii.

A izbucnit în râs, un râs ascuţit, neplăcut, un râs care m-a rănit şi care a rănit-o şi pe ea. M-a privit fix, asemenea unui şarpe gata să-şi muşte prada, şi-a horcăit: