— Ce crezi că s-a întâmplat?
— Cred că ghilotina nu a funcţionat, şi lama a căzut aiurea.
Mă privea fix, cu maxilarul tremurând.
— Călăul şi-a făcut treaba, Noam. Ţi-a tăiat gâtul. Îmi amintesc izbitura, un sunet sec, metalic, exact, urmat de sunete moi, flasce, lichide, care ieşeau din tine, înmuierea muşchilor şi a tendoanelor, şi sângele ţâşnindu-ţi peste tot. Ai fost decapitat, Noam, te-ai prăbuşit în două, capul de-o parte, şi corpul de alta.
Şi-a acoperit faţa.
— Oribil!
Povestea m-a descumpănit. Simţeam cu toată fiinţa că
întreaga istorie era de necrezut, doar că Noura nu minţea, descriindu-mi o scenă insuportabilă pentru ea.
— Zăceai, dezarticulat, într-o baltă de sânge. Am căzut în genunchi, nici măcar n-am încercat să mă stăpânesc sau să-mi păstrez atitudinea demnă. Fără cruţare, mercenarii ţi-au luat cadavrul şi l-au târât spre o groapă comună, care fusese făcută
pentru a-i arunca grămadă pe toţi locuitorii din Letomi masacraţi în acea zi. Cât despre cap, călăul l-a apucat de păr, l-a fluturat în aer ca pe un trofeu în aclamaţiile mulţimii, apoi l-a purtat cu ambele mâini, cu sângele picurând, până la poarta cetăţii, la intrarea principală, cea pe care o foloseau cei ce veneau în oraş. După obicei, l-a înfipt în vârful unui par şi l-a expus vederii tuturor.
Eram înmărmurit. Rămas fără suflu, încercam să mă
conving că, dintr-un motiv neştiut, Noura minţea. Un rictus îi deforma chipul.
— Zeboim domnea prin teroare. Îşi dorea să putrezeşti de-a pururi, pentru a înăbuşi orice sămânţă de revoltă. Capul ţi-a putrezit o noapte în acel ţăruş. În zori, corbii au roit în stoluri în jurul lui, slinoşi, tuciurii, croncănind, şi acesta a fost momentul în care am intervenit eu.
Auzind precizarea, am tresărit: în fiecare seară, în grotă, în vis îmi apărea atacul corbilor.
— Îţi râvneau ochii, Noam, frumoşii tăi ochi căprui, îşi doreau cu ardoare să-i devoreze. Ochii sunt suculenţi, se pare, chiar şi pentru gustul omenesc. Pe când păsările se pregăteau să se năpustească asupra ta, am ordonat să se facă un foc la baza ţăruşului, pretextând că era vorba despre o ofrandă pentru zei, şi am răspândit în jur răşină de pin, ca să se ridice un fum negru, gros, care, înălţându-se, să îndepărteze păsările. La miezul nopţii, în modul cel mai discret cu putinţă, am escaladat parapetul şi ţi-am luat capul din par.
A început să tremure evocând episodul.
— Cum să-mi fi imaginat vreodată o asemenea
monstruozitate? Fugeam ţinând capul tău sub braţ, capul, Noam, la subraţ, ca pe o boccea de rufe murdare! Abia mai respirând, am ajuns în camera mea, am luat un vas de pământ în care pusesem pâini-de-mistreţ1, am scos o parte din pământ, ţi-am îngropat capul, după care am replantat floarea. Apoi a trebuit să curăţ totul, podeaua, hainele. Am terminat abia în zori… Aflând că fusese furat capul, Zeboim şi-a trimis gărzile să scotocească fiecare ungher. M-a suspectat imediat.
— Din cauza strigătului tău de dinainte de execuţie?
— Şi a furiei care mă cuprinsese! Imediat după decapitare i-am spus cuvinte grele, l-am ocărât fără încetare.
— Ce curaj! Zeboim îngrozea pe toată lumea.
— Nu şi pe mine. De mine îi era lui groază.
— Lui? Tiranul fără scrupule se temea de nevastă-sa?
— Nu am fost nevasta lui.
— Dar…
— Nu am fost nevasta lui, pentru că Zeboim nu era Zeboim.
Noura a pronunţat această frază cu atâta putere, încât s-a lăsat dintr-odată liniştea. Luceafărul de seară, prima stea care apare la orizont, tremura. Un galop surd zguduia pământul în depărtare, în codru, o turmă de mistreţi sau de cerbi.
Am repetat, uimit:
— Zeboim nu era Zeboim?
— Un altul se ascundea în spatele măştii sale. Datorită
chipului de aur, nimeni nu şi-a dat seama, nici măcar copiii lui, care nu se prea apropiau de tatăl lor. Dintre cei şase, doar cel mare avea uneori bănuieli, după unele scăpări, însă groaza îi înăbuşea gândurile.
— Cine se găsea sub masca lui Zeboim?
— Derek.
În minte îmi reveneau imagini disparate… Acel corp alungit pe care braţele prea lungi îl încurcau parcă, acea prezenţă
unică pe estradă, cu aspect neplăcut, amestec de dispreţ, de violenţă perpetuă, da, acea siluetă tulbure şi deghizată m-ar fi putut trimite cu gândul la Derek.
— Nu ţi-ai dat seama?
— Nu.
— Nici Derek nu te-a recunoscut în timpul scurtului tău proces. Pe lângă faptul că masca îi reducea aria privirii, nu acorda nici o atenţie celor pe care îi condamna. Plus că, la vremea aceea te credea, ca şi mine, mort de ani de zile – doar îţi lăsasem cadavrul pe insulă. Nu te-a descoperit decât în urma strigătului meu, în clipa în care capul ţi s-a rostogolit în
ţărână. Scena să-l fi şocat şi pe el? În intimitatea locuinţei noastre, l-am plesnit, l-am zgâriat, l-am jignit, l-am scuipat în faţă, înnebunită de furie, de durere. A doua zi, însoţit de opt oameni înarmaţi, s-a năpustit în camera mea şi le-a ordonat să
scotocească peste tot. Nici el şi nici brutele alea ale lui nu s-au gândit la oala de pământ.
