— Cum ai trăit până m-am vindecat acolo, în grotă?

— Cum am putut.

— Au existat… bărbaţi?

Tulburătoarea ei gură s-a rotunjit şuierând:

— Şşttt!

— Noura! De ce nu vrei să împarţi trecutul cu mine?

— Amintirile din viaţa mea fără tine nu te privesc. Mi se pare regretabil să spui totul despre tine, mai ales persoanelor la care ţii. Uită-te la mine, Noam: îţi par transparentă?

— Nu. Luminoasă, dar opacă.

Spunea vorbe pline de înţelepciune… Prin ce mijloc se înţelepţise astfel? Şi când? Nu o ştiam aşa.

Nu mă deranja faptul că gândea adesea atât de corect. Că

mă simţeam un necioplit în comparaţie cu ea iarăşi nu mă

deranja, pentru că pe Noura o înduioşa rusticitatea mea.

Testiculele pe care îi plăcea să mi le ţină la cald în palmele ei,

muşchii pe care-i masa râzând, părul umbrindu-mi pieptul, barba, faptul că nu înţelegeam nimic din misterul feminin, din misterul dragostei, dovedeau statutul meu de bărbat, o componentă a virilităţii. Înţelept şi imberb nu i-aş mai fi plăcut.

Despre Derek, în schimb, accepta să discutăm.

— Nu trebuie să te revadă niciodată, Noam! Şi-a dat seama că îşi păstrează tinereţea, că rănile i se închid miraculos, totuşi nu e conştient de faptul că poate triumfa asupra morţii. Te crede îngropat – corpul în groapa comună, şi ţeasta cine ştie pe unde. Fără teama că ar putea fi pus la pământ de o lovitură

fatală, nu va mai putea fi ţinut în frâu, va pune stăpânire şi va distruge totul în cale. Singurul lucru care-i mai dă un strop de umanitate şi-l face să nu se afunde în cruzime este acela că se crede muritor. Va trebui să te ascunzi, să ne ascundem. Nu vreau să te mai părăsesc niciodată.

Din toată îngrijorarea ei, auzeam doar: „Nu vreau să te mai părăsesc niciodată“, iar Derek mi se părea a fi la fel de departe de mine ca un nimic lipsit de importanţă.

Noura mă abandona periodic pentru a merge să se ocupe de han. În ciuda insistenţelor mele, refuza să locuim împreună

acolo şi chiar să o însoţesc.

— E prea devreme, mi-o întorcea ea.

— Ce mai aştepţi?

— Momentul potrivit.

Când lipsea, îmi închipuiam că şi-a găsit vreun bărbat acolo, în vale. De două ori chiar m-am oprit la doar câţiva paşi de han, reţinându-mi în ultimul moment un acces de furie care m-a făcut să cobor în goană cărarea pentru a-i cere explicaţii. Nu aveam vreun indiciu ori vreo vorbă scăpată care să-mi întreţină

suspiciunea, însă aceasta încolţise şi sporea cu atât mai mult cu cât nu avea pe ce să se bazeze, poartă deschisă imaginaţiei, cel mai rău dintre adversari. Uneori mă suspectam că pornirile acestea nu-mi reflectau dragostea, ci mai degrabă nesiguranţa:

îmi lipsea încrederea în mine. Obsesiva mea căutare de rivali ascundea adevăratul meu duşman, eu însumi, creatură

mediocră, pe care nu o credeam nici frumoasă, nici nostimă, nici fascinantă. Când îmi admiteam lucid suferinţa, gelozia nu avea darul de a slăbi, ci, dimpotrivă, se amplifica: dacă, în chip miraculos, Noura nu se plictisise încă de mine, o va face cât de curând, şi relaţia noastră se va rupe! Alteori, regretam accesele de furie: în numele a ce o condamnam? Noura a aşteptat atâta, încât avea şi ea dreptul să aibă o relaţie cu un bărbat. Când raţiunea mă dojenea astfel, nu făcea decât să îmi sporească

neîncrederea în loc să o aline: bunul simţ elementar îmi confirma cele mai rele temeri.

Din fericire, de fiecare dată, apariţia Nourei mă transforma.

De îndată ce o dezmierdam din ochi, îi simţeam mireasma în nări, iar pielea mi se rumenea de căldura ei, mă cuprindea liniştea, puternică, deplină, lipsită de îndoieli. În faţa ei nu-mi exprimam niciodată nici cea mai mică îngrijorare.

Pentru că tot amâna mutarea noastră împreună, trăiam în sălbăticie. Secole mai târziu, descoperind în culegerile de texte sacre evreieşti2 descrierea paradisului pe pământ, unde au sălăşluit Adam şi Eva, gândul m-a purtat la Noam şi Noura în împrejurimile cascadei cu apă proaspătă. Generozitatea naturii, lipsa noastră de griji, senzualitatea îmbrăţişărilor, izolarea, da, esenţialul era notat. Un detaliu mă şoca totuşi: Eva umbla goală. Şi Adam, da, fără îndoială, aşa cum şi eu mă plimbam fără ţintă când nu mai stăteam îmbrăţişaţi, dar nu Eva! Tot aşa cum nu-mi dădea voie să cunosc totul despre ea, Noura nu-mi permitea nici să văd totul. Capacitatea ei de seducţie rezida în ceea ce îmi ţinea ascuns mai mult decât din ceea ce arăta, un subtil joc al voalatului şi devoalatului, a cărui ispitire îmi aprindea focul dorinţei. Noura se comporta ca sigur pe el diriguitor al nebuniei iubirii mele. Ajungeam în cele mai tainice, în cele mai intime părţi ale corpului ei, limba şi sexul mi se bucurau de nurii ei molatici şi jilavi numai atunci când hotăra ea. Ceea ce-mi oferea putea imediat să-mi refuze.

Destinderea era ceva ciudat la Noura, ea controlând chiar şi

mişcarea de du-te-vino. Dacă ţipa când forţa mea bărbătească

o pătrundea, îşi permitea dezlănţuirea, dar rămânând stăpâna jocului: înţelegeam asta din ordinele pe care mi le dădea deodată: „Mai sus!“, „Mai repede!“, „Nu te opri!“; de fapt, se abandona cu bună ştiinţă pentru a-şi amplifica orgasmul. Eu, spre deosebire de ea, mă lăsam în voia plăcerii fără nici o rezervă, fără nici o limită, animalic, inconştient de faptul că

urlam. Voluptatea mea părea primitivă prin comparaţie cu a ei.

Am văzut trupuri care nu mai ţineau de sufletul care le locuia, ci de ochiul care le privea. Corpurile indecente încetează să

mai încarneze persoane şi devin marfă de carmangerie. Noura îşi păstra un corp inteligent: era carne palpitând, niciodată

carne de galantar.

În definitiv, Noura se dovedea superioară în toate, soţia mea, femeia ideală, poate chiar fiinţa omenească ideală.

Evidenţă care se revărsa în toate fibrele mele.

În culegerea evreiască de texte, Eva, ispitită de şarpe, comite un păcat care va declanşa alungarea din Rai. Cu noi a fost altfel. Nici greşeală, nici vinovăţie. Alte cauze au pus capăt fericirii noastre. Dar prea mă grăbesc… e nevoie, mai înainte, să-mi depăn povestea.

*

— Asta nu te înspăimântă? m-a întrebat Noura într-o dimineaţă.

La câţiva paşi de cascadă, cu o cârpă din fibre vegetale în mână, îi frecam pielea şi-mi plăcea că se înroşea, devenind marmorată.

— De ce ar trebui să-mi fie frică? i-am răspuns pe când mă

pregăteam să-i frec umerii.

S-a întors, înfiorându-se.

— Ajunge! Nu mă lustrui până la os.

— Puţină săpunăriţă?

A încuviinţat. Am luat câteva rădăcini de săpunăriţă3 pe care