În aceeaşi clipă am auzit în cap un strigăt ascuţit, argintiu, de furie.
Şi nu l-am auzit doar eu. Wireman se crispa. Jack scăpă
toartele coşuleţului de picnic şi îşi lipi podul palmelor de urechi. Apoi încetă.
– Un bâtlan mort, zise Wireman pe o voce nu tocmai sigură. Înghionti cu piciorul ghemul de pene, apoi îl dădu la o parte de pe bocancii mei. Pentru Dumnezeu, să nu mă
pârâţi la protecţia animalelor. M-aş alege cu o amendă de cincizeci de mii şi cu cinci ani de puşcărie pentru asta.
– De unde ai ştiut? am întrebat.
El ridică din umeri.
– Ce contează? Mi-ai spus să-l împuşc dacă-l văd. Tu Lone Ranger, eu Tonto.
– Dar aveai pistolul scos.
– Am avut ceea ce Nan Melda ar fi numit „o intuiţie“ atunci când şi-a pus brăţările de argint ale mamei ei, zise Wireman, fără zâmbet. Ceva ne ţine sub o aripă ocrotitoare, să ne limităm la asta. Şi după ce s-a întâmplat cu fiica ta, aş
spune că merităm puţin ajutor. Dar trebuie să ne jucăm şi noi rolul.
– Cât timp vom juca, tu ţine pistolul la îndemână, l-am sfătuit.
– O, de asta poţi să fii sigur.
– Şi, Jack? Crezi că reuşeşti să-ţi dai seama cum se încarcă
pistolul cu harpon?
Nici-o problemă în privinţa asta. Cu pistolul acela eram asiguraţi.
III
Înăuntrul hambarului era întuneric, şi nu doar pentru că
faleza dintre noi şi golf bloca razele directe ale soarelui la apus. Mai era încă destulă lumină pe cer şi în acoperişul din ardezie erau destule crăpături şi spărturi, însă le blocaseră
cârceii. Puţina lumină care intra de sus era verde şi difuză şi înşelătoare.
Zona centrală a anexei era goală cu excepţia unui străvechi tractor care stătea pe butucii masivi ai osiilor, dar într-una dintre boxele cu scule, raza puternică a lanternei scoase la iveală câteva unelte ruginite şi o scară de lemn sprijinită de peretele din spate. Era mizerabilă şi descurajam de scurtă. Jack încercă să se urce pe ea în timp
ce Wireman ţinea lanterna îndreptată spre el. Ţopăi sus-jos pe a doua treaptă şi am auzit cu toţii un pârâit ameninţător.
– Nu te mai hâţâna pe ea şi pune-o afară, lângă uşă, am spus. E o scară, nu o trambulină.
– Ştiu, zise el. Florida nu oferă clima ideală pentru păstrarea scărilor de lemn.
– Calul de dar nu se caută la dinţi, filosofă Wireman.
Jack o ridică, strâmbându-se la praful şi insectele moarte care căzură de pe cele şase trepte mizerabile.
– Uşor pentru tine să vorbeşti. Nu tu o să te urci pe ea, nu la greutatea ta.
– Eu sunt pistolarul grupului, nino, spuse Wireman. Fiecare cu felia lui. Se străduia să vorbească lejer, dar vocea lui părea încordată şi el arăta istovit. Unde-s celelalte butelcuţe de ceramică, Edgar? Pentru că nu le văd nicăieri.
– Poate sunt în spate.
Am avut dreptate. În capătul anexei erau probabil zece
„butelcuţe“ ceramice de Whisky de Masă. Spun „probabil“
pentru că era greu de calculat. Fuseseră făcute zob.
IV
De jur împrejurul bucăţilor mai mari de ceramică albă, şi amestecate printre ele, erau grămăjoare de cioburi scânteietoare de sticlă. În dreapta mormanului acestuia se aflau două cărucioare de lemn de modă veche, amândouă
răsturnate. În stânga, sprijinit de perete, era un baros cu fierul din capăt ruginit şi cu muşchi crescut în mănunchiuri pe coadă în sus.
– Cineva s-a distrat cu butoiaşele alea, spuse Wireman. Tu cine crezi? Em?
– Poate, am zis. Probabil.
Pentru prima dată am început să mă întreb dacă totuşi ea nu ne va înfrânge. Ne mai rămăsese puţină lumină a zilei, dar mai puţină decât mă aşteptasem şi mult mai puţină
decât aş fi avut nevoie ca să mă simt în apele mele. Iar acum... în ce urma să scufundăm simulacrul ei de porţelan?
Într-o sticlă afurisită de apă Evian? Nu era o idee rea, într-un fel - erau din plastic şi, după spusele ecologiştilor, blestemăţiile alea or să reziste până la sfârşitul timpului -
