– A, Doamne, şopti el.
Era într-adevăr un rezervor tapetat cu formaţiuni coraligene, dar la un anumit moment în cursul ultimilor
optzeci de ani pământul se mişcase, apăruse o fisură -
probabil chiar pe fund - şi apa dinăuntru se scursese. Ce am văzut la lumina lanternei era un gâtlej jilav, cu pereţii acoperiţi de muşchi, adânc de patru metri şi lat de doi. Pe fundul lui, încleştate într-o îmbrăţişare care dura de optzeci de ani, erau două schelete în zdrenţe. Gândacii fojgăiau veseli în jurul lor. Broaşte albicioase - piticuţi - ţopăiau pe oase. Lângă un schelet se vedea un harpon. Vârful celui de al doilea harpon era şi acum înfipt în coloana vertebrală
îngălbenită a lui Nan Melda.
Lumina începu să se legene. Pentru că şi tânărul care ţinea lanterna se legăna.
– Să nu ne leşini aici, Jack! am spus tăios. Ăsta e un ordin!
– Mă simt bine, şefu'. Dar avea ochii larg căscaţi, sticloşi, şi în spatele lanternei - încă nesigură în mâna lui - faţa îi era de un alb pergamentos. Sincer.
– Bun. Îndreapt-o înapoi acolo, jos. Nu, la stânga. Puţin mai mult... acolo.
Era unul dintre butoiaşele cu Whisky de Masă, acum doar o umflătură sub o pătură grea de muşchi. O broscuţă albă
stătea ghemuită pe ea. Clipind des, creatura îşi ridică spre mine ochii răutăcioşi. Wireman îşi consultă ceasul.
– Mai avem... aş spune poate cincisprezece minute înainte să dispară soarele. Ar putea fi ceva mai mult sau ceva mai puţin. Deci...?
– Deci Jack pune scara în groapă şi eu cobor.
– Edgar... mi amigo... tu nu ai decât o mână.
– A luat-o pe fiica mea. A ucis-o pe Ilse. Ştii că asta e datoria mea.
– Bine. Wireman se uită la Jack. Mai rămâne, deci, problema recipientului ermetic închis.
– Nu-ţi face probleme, spuse el, apoi luă scara şi-mi dădu mie lanterna. Luminează jos, Edgar. Am nevoie de ambele mâini pentru asta.
Păru să-i ia o veşnicie să aşeze scara într-o poziţie care să-l mulţumească, dar în cele din urmă picioarele ei fură
proptite pe fundul rezervorului, între oasele braţului întins al lui Nan Melda (încă se mai vedeau brăţările de argint, deşi acum le acoperise muşchiul) şi un picior al lui Adie.
Scara era într-adevăr foarte scurtă şi treapta de sus era la mai mult de o jumătate de metru sub nivelul solului. Dar era în regulă aşa; Jack mă putea ajuta să cobor până acolo.
M-am gândit să-l întreb din nou de recipientul pentru figurina de porţelan, dar n-am făcut-o. Părea perfect stăpân pe latura aceea a situaţiei şi am hotărât să merg pe mâna lui până la capăt. Era oricum prea târziu pentru altceva.
În capul meu o voce foarte joasă, aproape meditativă, spuse: Opreşte-te acum şi te las să pleci în pace.
– Niciodată, am spus.
Wireman se uită la mine cu surprindere.
– Ai auzit-o şi tu, da?
VIII
M-am culcat pe burtă şi am coborât cu spatele în groapă.
Jack mă ţinea de umeri. Wireman stătea lângă el, ţinând cu ambele mâini pistolul cu harpon încărcat şi cu celelalte trei săgeţi cu vârf de argint îndesate la centură. Între ei, lanterna stătea pe jos, împrăştiind o lumină puternică într-o încâlceală de buruieni şi lujeri smulşi din pământ.
Izul care venea din rezervor era foarte puternic şi am simţit o gâdilătură pe tibie când ceva mi se furişă pe picior în sus. Ar fi trebuit să-mi îndes manşetele pantalonilor în bocanci, dar era puţin cam prea târziu pentru a o lua de la capăt.
– Simţi scara? întrebă Jack. O atingi?
– Nu, încă... Apoi piciorul meu atinse treapta de sus. Aici e.
Ţine-mă.
– Nu te speria, că te ţin. Vino aici jos şi o să te omor.
– Încearcă numai, am spus. Vin după tine, târfă ce eşti, aşa că dă tot ce ai mai bun.
Am simţit cum mâinile lui Jack mă strâng spasmodic de umeri.
– Isuse, şefu', eşti şi...
– Sunt sigur. Numai ţine-mă.
Scara avea şase trepte. Jack reuşi să mă ţină de umeri până ce am ajuns la a treia, când eram în groapă până la piept. Îmi oferi lanterna. Am clătinat din cap.
– Foloseşte-o ca să-mi faci lumină.
– Nu mă înţelegi. Nu îţi trebuie pentru lumină, ci pentru ea.
