Un minut tot n-am înţeles.
– Desfaci capacul cu lentilele. Scoţi bateriile. O pui pe ea înăuntru. O să-ţi dau eu apa.
Wireman râse fără umor. - Lui Wireman i-a plăcut asta, nino. Apoi se aplecă spre mine. Du-te, acum. Târfă sau netârfă, îneac-o şi hai să încheiem conturile cu ea.
IX
A patra treaptă se rupse. Scara se înclină şi eu am căzut cu lanterna încă strânsă între coaste şi ciotul braţului, raza ei îndreptându-se întâi spre cerul întunecat, apoi iluminând formaţiunile de coral acoperite cu muşchi. M-am lovit cu capul de una dintre acestea şi am văzut stele verzi. O clipă
mai târziu zăceam întins pe un pat incomod de oase şi mă
uitam ţintă la rânjetul etern al Adrianei Eastlake Paulson.
Dintre dinţii ei înverziţi de muşchi sări spre mine o broscuţă
palidă şi am alungat-o cu burduful lanternei.
– Muchacho! strigă Wireman, iar Jack adăugă:
– Şefu', eşti teafăr?
Îmi curgea sânge de la scalp - îl simţeam cum îmi şiroieşte cald pe faţă - dar credeam că sunt teafăr; în mod sigur trecusem prin lucruri mai rele în Ţinutul celor O Mie de Lacuri. Iar scara, chiar dacă înclinată, era încă în picioare.
M-am uitat în dreapta şi am văzut butoiaşul cu Whisky de
Masă, acoperit şi el cu muşchi, pentru care bătuserăm atâta drum. Acum, în loc de una, pe el erau două broscuţe. Mă
văzură că le privesc şi-mi săriră în faţă, cu ochii holbaţi, cu gura căscată. Nu mă îndoiam deloc că Perse şi-ar fi dorit ca ele să aibă dinţi, ca uriaşul lui Elizabeth. A, zilele bune de demult!
– Sunt teafăr, am spus, alungând broscuţele şi opintindu-mă să mă ridic în şezut. Sub mine şi de jur împrejurul meu se rupseră oase. Doar că... nu.
Nu se rupseră. Erau prea vechi şi umede ca să se rupă.
Mai întâi se îndoiră, apoi pocniră. Trimite apa jos. Poţi s-o arunci cu rucsac cu tot, încearcă numai să nu mă loveşti cu el în cap.
M-am uitat la Nan Melda.
O să-ţi iau brăţările de argint, i-am spus, dar ăsta nu e furt. Dacă eşti undeva prin apropiere şi poţi să vezi ce fac, sper că-l vei considera un împrumut. Un fel de predare a ştafetei.
Le-am scos de pe rămăşiţele ei pământeşti şi mi le-am strecurat pe mâna stângă, ridicând braţul şi lăsând gravitaţia să le aducă la punctul de strângere. Deasupra mea, Jack îşi vârâse capul în rezervor.
– Păzea, Edgar!
Rucsacul sosi. Unul dintre oasele pe care le frânsesem în căderea mea străpunse plasticul şi din el începu să curgă
apă. Am urlat de spaimă şi furie, am deschis rucsacul, m-am uitat înăuntru. Doar un singur flacon fusese perforat.
Celelalte două erau încă întregi. M-am întors spre butoiaşul ceramic acoperit de muşchi, am strecurat mâna în stratul de mâl de sub el şi l-am desprins. Nu voia să vină, dar fiinţa dinăuntru îmi luase fiica şi eram hotărât s-o am. În cele din urmă, butoiaşul se rostogoli spre mine şi, făcând asta, o bucată măricică de coral alunecă de cealaltă parte a lui şi bufni pe fundul mocirlos al rezervorului.
Am îndreptat lanterna în butoiaş. Latura care fusese cu faţa la perete era acoperită doar de un strat subţire de
muşchi şi puteam să văd scoţianul în kilt cu un picior ridicat în spate, executând un dans. Am mai văzut şi o crăpătură în zigzag care brăzda latura curbată a butoiaşului. Bucata aceea de coral o făcuse când căzuse de pe perete. Apa de piscină cu care Libbit umpluse butoiaşul în 1927 începuse să se scurgă din momentul în care bucata îl lovise, iar acum era aproape uscat.
Auzeam ceva zăngănind înăuntru.
Te omor dacă nu te opreşti, dar dacă te opreşti, te las să
pleci. Pe tine şi pe prietenii tăi.
Am simţit buzele cum mi se întind într-un rânjet. Şi oare nu un rânjet asemănător văzuse Pam când o strânsesem cu mâna de gât? Sigur că da.
– N-ar fi trebuit să-mi ucizi fiica.
Opreşte-te acum, altfel o iau şi pe cealaltă.
Wireman strigă spre mine şi disperarea din vocea lui era clară.
– Tocmai a răsărit Venus, amigo. O iau ca pe un semn rău.
Şedeam sprijinit de un perete jilav, coralii împungându-mă
în spate şi oasele înghiontindu-mă în coaste. Aveam puţin spaţiu de mişcare şi, într-o altă lume, şoldul îmi pulsa ameninţător - nu striga încă, dar nici mult nu mai era.
Habar nu aveam cum aş fi reuşit să urc scara înapoi în condiţiile date, însă eram prea furios ca să-mi fac griji pentru asta.
– Iartă-mă, Prăjiturică, i-am murmurat lui Adie şi am îndesat dosul lanternei în gura ei osoasă. Apoi am luat butoiaşul de ceramică în ambele mâini... pentru că ambele mâini erau acolo. Am îndoit piciorul sănătos, înfigând călcâiul bocancului în oase şi mâl, am ridicat butoiaşul în raza prăfoasă de lumină şi l-am coborât peste genunchiul ridicat. Se crăpă din nou, eliberând un mic potop de apă
noroioasă, dar nu se sparse.
