a lui Jack şi unul căzu direct în gura lui Wireman. El strigă, îl scuipă şi sări în picioare, continuând să scuipe şi să-şi şteargă buzele. Jack fu lângă el într-o clipă, ţopăind în cerc în jurul lui şi scuturându-şi gândacii de pe cămaşă.
– Apă! urlă Wireman. Dă-mi apă, mi-a intrat unu-n gură, l-am simţit cum îmi mişună pe limbă, futu-i!
– Nu este apă, am spus, scotocind prin rucsacul aproape gol.
Stăteam în genunchi acum şi simţeam mult mai bine decât aş fi vrut mirosul aerului care ieşea prin gaura din capac.
Era ca aerul dintr-un mormânt tocmai profanat. Ceea ce, desigur, şi era.
– Doar pepsi, am continuat.
– Cheesburger, cheesburger, pepsi, imită Jack o reclamă.
N-avem cola. Apoi râse anemic.
I-am dat lui Wireman o doză de suc. El o privi incredul un moment, apoi o desfăcu violent. Îşi umplu gura cu lichid, îl scuipă într-un jet maroniu de spumă, mai luă o gură, o scuipă şi pe aceasta. Restul dozei îl bău din patru înghiţituri lungi.
– Ay, caramba, zise el. Eşti un om dur, Van Gogh. Eu mă
uitam la Jack.
– Tu ce crezi? Îl putem muta din loc?
Jack studie capacul, apoi se lăsă în genunchi şi începu să
smulgă lujerii care se ţineau de marginile lui.
– Mda, spuse. Da' tre' să scăpăm de rahaturile astea.
– Trebuia să aducem o rangă, spuse Wireman. Încă sorbea din suc. Nu-l învinuiam.
– Nu cred că ne-ar fi fost de mare ajutor, zise Jack. Lemnul e prea putred. Ajută-mă, Wireman. Şi când m-am lăsat în genunchi lângă el: Nu te osteni, şefu'. Asta-i o treabă
pentru inşi cu două braţe.
La aceasta am simţit un nou fulger de furie - vechea furie era foarte aproape acum - şi l-am potolit cât de bine am putut. I-am urmărit cum muncesc pe lângă capacul rotund, rupând lujerii şi buruienile în timp ce lumina se stingea pe cer. O singură pasăre trecu pe acolo cu aripile strânse. Era cu capul în jos. Când vezi aşa ceva îţi vine să te cazezi la cel mai apropiat azil de nebuni. De preferinţă pe termen lung.
Lucrau faţă în faţă şi, când Wireman se apropie de locul de unde începuse Jack, iar Jack se apropie de locul de unde începuse Wireman, am spus:
– E încărcat pistolul cu harpon, Jack? El verifică.
– Da. De ce?
– Pentru că ne aşteaptă totuşi un final la fotofiniş.
VII
Jack şi Wireman se lăsară în genunchi pe o parte a capacului. Eu am îngenuncheat pe cealaltă. Deasupra noastră, cerul se întunecase într-un indigo care în scurt timp avea să fie violet.
– La trei, zise Wireman. Uno... dos... TRES!
Ei doi traseră şi eu am împins cum am putut cu braţul care-mi rămăsese. Şi rezultatul a fost bunicel, căci braţul care-mi rămăsese se înzdrăvenise în lunile petrecute pe Duma Key. Un moment, capacul rezistă. Apoi alunecă spre Wireman şi Jack, scoţând la iveală o semilună de întuneric -
un zâmbet negru de bun venit. Semiluna se dilată într-un semicerc şi de acolo într-un cerc întreg.
Jack se ridică în picioare. La fel şi Wireman. Îşi controla mâinile ca să se asigure că nu are pe ele alţi gândaci.
– Ştiu cum te simţi, am spus, dar nu cred că avem timp să
faci o deparazitare completă.
– De-acord cu tine, dar dacă n-ai mestecat un maricone din ăsta, nu ştii cum mă simt.
– Spune-ne ce să facem, şefu', zise Jack. Se uita contrariat în groapa din care încă mai ieşea duhoarea aceea sălcie.
– Wireman, tu ai tras cu pistolul subacvatic, corect?
– Da, la ţintă. Cu domnişoara Eastlake. N-am spus deja că
sunt pistolarul grupului?
– Atunci, tu eşti de pază. Jack, fă lumină.
Îi citeam pe chip că nu-l trage aţa s-o facă, dar nu avea de ales - până când nu terminam ce aveam de făcut, nu exista cale de întoarcere. Şi dacă nu terminam, calea de întoarcere nu avea să mai existe niciodată.
Cel puţin nu pe uscat.
Luă lanterna, o aprinse şi îndreptă raza ei puternică în josul gropii.
