Perse strigă înăuntrul lui şi am simţit că începe să-mi sângereze nasul. Şi lumina lanternei se schimbă. Se făcu roşie. În strălucirea aceea stacojie, craniile lui Adie Paulson
şi Nan Melda se căscau şi rânjeau la mine. M-am uitat la pereţii acoperiţi de muşchi ai acelui gâtlej mizer în care coborâsem de bunăvoie şi nesilit de nimeni şi am văzut alte feţe: a lui Pam... a lui Mary Ire, schimonosită de furie în timp ce cobora mânerul pistolului în capul lui Ilse... al lui Kamen, plin de o surpriză terminală în timp ce cădea răpus de acel fulgerător atac de cord... al lui Tom, răsucind volanul maşinii pentru a o izbi de un parapet de ciment cu o sută de kilometri la oră.
Mai rău ca orice, am văzut-o pe Monica Goldstein strigând Mi-ai omorât căţeluşul!
– Edgar, ce se întâmplă?
Vocea era a lui Jack, la o mie de kilometri depărtare.
M-am gândit la Shark Puppy din The Bone, cântând „Dig“.
M-am gândit la ziua când i-am spus lui Tom: Omul acela a murit în camioneta lui.
Atunci, pune-mă în buzunar şi o să mergem împreună, spuse ea. O să navigam împreună în adevărata cealaltă
viaţă a ta, şi toate oraşele lumii îţi vor fi la picioare. O să
trăieşti mult... pot aranja asta... şi vei fi artistul epocii. Tevor pune alături de Goya. Alături de Leonardo.
– Edgar? Se simţea panică în vocea lui Wireman. Vin oameni dinspre plajă. Cred că i-am auzit. Nu-i a bună, muchacho.
Nu ai nevoie de ei. Noi nu avem nevoie de ei. Nu sunt decât... decât un echipaj.
Nu sunt decât un echipaj. La aceasta, furia coborî peste mine chiar în timp ce mâna dreaptă începea din nou să
dispară. Dar înainte să se volatilizeze cu totul... înainte să
pierd priza asupra furiei ori asupra afurisitului ăluia de butoiaş crăpat...
– Bagă-ţi-o-n prieten, târfă proastă ce eşti, am spus şi am ridicat iar butoiaşul deasupra genunchiului care-mi pulsa.
Bagă-ţi-o-n amic. L-am avântat asupra rotulei cât de tare am putut. Am simţit durere, dar mai slabă decât mă aştep-
tasem... şi în cele din urmă, aşa se întâmplă de obicei, nu credeţi? Bagă-ţi-o-n colega, futu-i mama ei.
Butoiaşul nu se sparse; deja crăpat, pur şi simplu explodă, umplându-mi jeanşii de o umezeală vâscoasă, de la cele trei sau patru degete de apă care încă se mai afla înăuntru.
Şi o figurină mică de porţelan se prăvăli jos: o femeie înfăşurată într-o mantie cu glugă. Mâna care strângea marginile mantiei la nivelul gâtului nu era deloc o mână, ci o gheară. Am cules-o de pe jos. Nu aveam timp s-o studiez -
ei veneau acum, eram sigur, veneau după Wireman şi Jack -
dar am apucat să văd că Perse era de o frumuseţe extraordinară. Asta, desigur, dacă puteai face abstracţie de mâna-gheară şi de tulburătoarea sugestie a unui al treilea ochi sub părul care-i cădea peste frunte de sub glugă. Fiinţa aceea era de asemenea extrem de delicată, aproape translucidă. Doar că, încercând s-o frâng între mâini, parcă
aş fi încercat să frâng un drug de oţel.
– Edgar! strigă Jack.
– Ţineţi-i la distanţă! am răspuns. Trebuie să-i ţineţi la distanţă!
Am îndesat-o în buzunarul de la piept al cămăşii şi am simţit imediat cum mi se întinde prin piele o senzaţie bolnăvicioasă de căldură. Şi zumzăia. Nestatornicul meu braţ mojo dispăruse din nou, aşa că am strâns un flacon de apă Evian între ciot şi coaste, apoi i-am desfăcut capacul.
Am repetat şi cu celălalt flacon procedura aceasta stângace şi cronofagă.
De sus, Wireman strigă cu o voce aproape sigură:
– Staţi acolo! Ăsta are vârf de argint! O să-l folosesc!
Răspunsul se auzi clar, chiar şi de pe fundul rezervorului.
– Crezi că-l poţi reîncărca destul de repede ca să ne împuşti pe toţi trei?
– Nu, Emery, răspunse Wireman. Vorbea de parcă s-ar fi adresat unui copil, iar acum în voce nu i se mai citea niciun dram de ezitare. Mă mulţumesc cu tine.
Acum venea partea grea, partea teribilă.
Am început să deşurubez capacul lanternei. La a doua mişcare de rotaţie, lumina se stinse şi am rămas într-un întuneric aproape total. Am lăsat să cadă bateriile, apoi am dibuit după prima sticlă de Evian. Am strâns-o cu degetele şi am turnat apa înăuntru, operând pe pipăite. Nu ştiam cât avea să intre în lanternă, dar credeam că se va umple cu o sticlă. Mă înşelam.
Întindeam mâna după a doua, când noaptea deplină
trebuie să fi venit pe Duma Key. Spun asta pentru că în momentul acela figurina de porţelan din buzunarul meu prinse viaţă.
X
Oricând am îndoieli cu privire la acele ultime nebuneşti momente petrecute în rezervor, nu trebuie decât să mă uit la grilajul de cicatrice albe de pe partea stângă a pieptului meu. Oricine m-ar vedea gol nu le-ar observa din prima; din cauza accidentului, corpul meu e o adevărată hartă rutieră
de cicatrice, iar acel grup mic de ţesut alb are tendinţa să
se piardă printre cele mai evidente. Însă acestea au fost făcute de dinţii unei păpuşi însufleţite. Una care mi-a sfâşiat cu dinţii cămaşa şi pielea şi muşchii.
