O păpuşă care voia să-mi ajungă cu dinţii până la inimă.
XI
Era cât pe ce să răstorn a doua sticlă de apă înainte să
reuşesc s-o prind în mână. Asta se datoră în principal elementului surpriză, însă a fost la mijloc şi destulă durere, şi am strigat. Am simţit că începe să-mi curgă din nou sânge, de data asta şiroindu-mi pe sub cămaşă spre pliul dintre bust şi pântece. Perse mi se răsucea în buzunar, mi
se zvârcolea în buzunar, afundându-şi dinţii şi muşcând şi sfâşiind, din ce în ce mai adânc. Trebuia s-o scot imediat de acolo şi, odată cu ea, mi-am smuls o bucată bună de carne şi un petic însângerat de cămaşă. Figurina nu mai avea delicateţea aceea rece la atingere. Era încinsă acum şi mi se zvârcolea în mână.
– Haide! urlă Wireman de sus. Haide, dacă-l vrei!
Ea îşi afundă dinţii de porţelan, ascuţiţi ca nişte ace, în pieliţa dintre degetul meu mare şi arătător. Am urlat de durere. Ar fi scăpat atunci, în ciuda furiei şi hotărârii mele, dar brăţările lui Nan Melda îmi alunecară pe mână în jos şi am simţit-o cum se crispează, trăgându-se înapoi în palma mea. Un picioruş chiar îi alunecă printre degetul mijlociu şi inelar. Am strâns tare pumnul, ţintuind-o locului. Mişcările ei deveniră anevoioase. Nu pot să jur că una dintre brăţări o atingea - era beznă ca-n nucă - dar sunt aproape sigur că
aşa era.
De sus se auzi vuietul de aer comprimat al pistolului cu harpon, după care un strigăt care păru să-mi sfredelească
creierii. Dincolo de acesta - în spatele lui - l-am auzit pe Wireman strigând:
– Treci înapoi aici, Jack! Ia un...
Şi imediat strigăte înfundate din partea prietenilor mei şi un râset furios, nepământean, din partea a două copile moarte demult.
Ţineam burduful lanternei strâns între genunchi şi nu aveam nevoie să-mi spună cineva că orice o poate lua razna pe întuneric, mai ales pentru un ciung. Aveam o singură şansă. În condiţii ca acelea, cel mai bine e să nu eziţi.
Nu! Opreşte-te! Nu face...
Am aruncat-o înăuntru şi un rezultatul se văzu imediat: deasupra mea, râsul furios al copilelor se transformă în ţipete de groază şi surprindere. Apoi l-am auzit pe Jack.
Părea isteric şi pe jumătate înnebunit, dar niciodată n-am fost mai bucuros să aud pe cineva.
– Asta e, luaţi-vă picioarele la spinare! Înainte să plece corabia aia futută şi să vă lase aici!
Acum aveau de rezolvat o problemă delicată. Luasem lanterna în mână şi ea era înăuntru... Însă capacul era undeva pe lângă mine şi nu puteam să-l văd. Şi nici nu mai aveam o mână cu care să pipăi după el.
– Wireman! am strigat. Wireman, eşti acolo?
După un moment destul de lung cât să planteze mai întâi patru feluri de teamă şi apoi să înceapă să le ocrotească
creşterea, el răspunse:
– Da, muchacho. Tot aici sunt.
– Eşti bine?
– Unul dintre ei m-a zgâriat şi trebuie să-mi dezinfectez rana, dar în rest da, sunt bine. Una peste alta, cred că
amândoi suntem bine.
– Jack, poţi să cobori aici? Am nevoie de o mână de ajutor.
Şi apoi, şezând strâmb printre oase şi ţinând sus cu o mână lanterna plină de apă, ca torţa Statuii Libertăţii, am izbucnit în râs.
Unele lucruri sunt atât de adevărate, că nu te poţi abţine să nu râzi.
XII
Ochii mi se adaptaseră la întuneric destul cât să desluşesc o siluetă neagră ce părea să plutească încet pe peretele rezervorului în jos - Jack, coborând pe scară. Lanterna îmi zumzăia în mână - slab, dar era clar că zumzăia. Mi-am imaginat o femeie care se îneacă într-un bazin îngust de oţel, însă am înlăturat imediat gândul. Semăna prea mult cu ceea ce i se întâmplase lui Ilse, iar monstrul pe care-l capturasem nu avea nimic în comun cu Ilse.
– Lipseşte o treaptă, am spus. Dacă nu vrei să-ţi afli sfârşitul aici jos, ai mare grijă.
– Nu pot să mor în noaptea asta, zise el cu o voce subţire şi tremurată, despre care n-aş fi spus niciodată că-i aparţine. Mâine am întâlnire cu o fată.
– Felicitări.
– Mer...
Rată treapta. Scara se mişcă. Un moment am fost sigur că
va cădea peste mine şi peste lanterna ridicată în aer. Apa avea să se scurgă, ea avea să se scurgă şi tot efortul nostru ar fi fost de pomană.
– Ce se întâmplă? strigă „Wireman deasupra noastră. Ce mama dracului se întâmpla?
Jack se rezemă de perete, ţinându-se cu o mână de o bucată de coral pe care din întâmplare o găsise în ultima, crucială secundă. Am văzut cum i-a căzut un picior, ca un piston, pe următoarea treaptă intactă şi s-a auzit un zgomot zdravăn de sfâşiere.
– Mamă, şopti el. Mamă-mamă, fir-ai să fii!
– Ce se-ntâmplă? aproape că răcni Wireman.
