Cassie mi-a făcut vânt spre bară.

— A fi extraordinar este ceva de neuitat.

Am prins bara cu mâna, dar Împărăteasa m-a oprit repede şi mi-a acoperit palmele cu o substanţă ciudată şi albă, care părea şi lipicioasă, şi cretoasă.

— Este răşină. Te ajută să prinzi mai bine bara.

— Credeam că-mi folosesc doar picioarele.

— Da, păi… Cassie m-a întors, aşezându-mi mâinile pe bară, şi a adăugat: Trebuie să te ţii şi după aceea să-ţi treci picioarele peste ea, nu?

Aş fi preferat să dansez goală la proră şi să cânt un cântec deşuchiat.

— Este totul în regulă acolo sus? a strigat nerăbdător Mefistofel, ducându-şi mâinile pâlnie la gură. Antrenamentul aproape că s-a terminat. Pasagerii vor merge să ia micul dejun în curând şi trebuie să o conducem pe domnişoara Wadsworth la cabina ei înainte să îi observe cineva absenţa.

L-am privit diabolic, deşi nu cred că m-a văzut căci eram mai sus decât o clădire.

— Ce pacoste! Mi-ar plăcea să-l văd atârnând la trapez.

Cassie a râs.

— Nu-l provoca. Ar face-o, iar dacă îşi frânge gâtul, atunci am rămâne fără slujbe. Iar eu am nevoie de bani.

Am prins bara cu mâinile, ignorând umezeala ce părea să se scurgă prin pudra de răşină.

— Economiseşti pentru ceva anume?

Tânăra mi-a potrivit mâinile şi mi-a arătat cum să-mi trec picioarele peste bară, ignorându-mi întrebarea. Stomacul mi se întorsese pe dos.

— Nu… eu… a zis Cassie, expirând. Am făcut nişte alegeri neinspirate şi acum datorez bani unor oameni.

Mi-am trecut un picior peste bară în timp ce inima îmi bătea mai tare din diverse motive.

— Oameni care lucrează pentru trupa de circ?

Tânăra mi-a făcut semn să repet mişcarea cu celălalt picior. Am ezitat, dar doar pentru un moment, sperând că tânăra avea să vorbească mai departe. Exact de asta aveam nevoie: informaţii ce ar fi putut reprezenta un motiv pentru crimă. M-a ajutat să-mi trag piciorul peste bară şi s-a asigurat că o strângeam bine cu partea interioară a genunchilor. Deşi eram destul de sigură de priză, nu mă simţeam deloc confortabil să atârn cu capul în jos. Podeaua era foarte, foarte departe.

— Nu, a zis ea în cele din urmă. Oamenii cărora le datorez bani nu sunt aici.

Înainte să o mai întreb şi altceva, tânăra a desprins trapezul de cei doi stâlpi unde fusese legat pentru mine şi m-a împins uşor. Nu mi-am putut controla micul ţipăt ce mi-a scăpat de pe buze în timp ce zburam prin aer, traversând sala. Am închis ochii, temându-mă că avea să mi se facă rău sau că o să mă panichez şi voi face ceva prostesc, căzând şi murind.

— Deschide ochii! a strigat Mefistofel. Admiră priveliştea! Haide! N-aş fi zis că eşti vreo laşă.

Escrocul cârâia ca o găină. Am deschis o pleoapă şi am văzut un torent de culori şi de lumini, aşa cum îmi imaginam că îmi zbura şi viaţa. M-am legănat într-o parte, apoi în cealaltă, parcă prea repede ca să-mi amintesc şi, totuşi, mult prea lent.

— Ia te uită, a strigat el. Zbori!

Inima mi se zbătea în piept şi respiram greoi, însă frica mi se preschimba în entuziasm. Mi-am întins uşor braţele. În acel moment am înţeles farmecul circului – atracţia magnetică ce te îndemna să fugi de restricţii şi să te eliberezi, să absolut liber să zbori.

În ciuda antrenamentului matinal la trapez, pactul încheiat cu Mefistofel mă făcea să mă simt ca şi cum mi-aş fi vândut, cu adevărat, sufletul diavolului. Nu aveam niciun drept să mă amestec în viaţa Lizei, însă cum puteam să stau nepăsătoare în timp ce Houdini îi distrugea viaţa din cauza unui moft? Scrisoarea lui arăta clar dragostea şi admiraţia pe care le purta unei alte femei. Totuşi, mă simţeam oribil, imaginându-mi cum aveam să îi dau dovada, frângându-i astfel inima.

Mă plimbam de colo, colo prin cabină, temându-mă de următoarea oră de spectacol. Nu eram cu nimic mai bună decât cei de pe scenă – mă prefăceam a fi o verişoară drăguţă, când, de fapt, eram o mincinoasă nemernică. Liza era mulţumită de alegerea ei, dar doar pentru că nu cunoştea întregul adevăr. Cumva, mi se părea mai potrivit să-l las pe Mefistofel să intervină decât să îi văd inima frântă. Adevărul era un cuţit cu care nu voiam să o înjunghii. Poate că el ar fi trebuit să-i dea scrisoarea. Părea genul de misiune ticăloasă care i-ar fi făcut mare plăcere.

— Audrey Rose?

Liza stătea în pragul camerei de legătură. Arăta splendid într-o rochie de culoarea zmeurei, cu valuri de dantelă neagră peste fustă – nimeni nu ar fi putut să o recunoască îmbrăcată în hainele acelea luxoase şi fără mască. Eram fericită că trupa de circ folosea costume; astfel, identitatea verişoarei mele rămânea secretă, iar întoarcerea ei în Anglia nu avea să fie pusă în primejdie. Mefistofel chiar se gândise la toate când alesese să lepede numele familiei lui, oricare ar fi fost acela.

— Arăţi superb!

— Este un pic cam ciudat, a zis ea, privindu-se în oglinda mea şi ţuguindu-şi buzele. De când am părăsit Londra, nu am mai asistat la un spectacol. Deşi va fi mai drăguţ să mă aflu printre spectatori de data asta. O seară întreagă fără costum şi fără machiaj va fi o încântare. Machiajul este ca un strat de tencuială şi-mi usucă pielea îngrozitor!

Liza, care-şi aranja coafura, s-a oprit şi şi-a aruncat privirea spre mine, în oglindă.

— Te simţi bine? Pari uşor agitată. Nici nu te-ai îmbrăcat încă… Nu vii la spectacol?

M-am trântit pe pat, apăsată de greutatea secretelor.

— Nu sunt sigură. M-am trezit devreme şi nu am dormit prea bine. Poate că o să ratez noaptea asta.

Liza şi-a lăsat mâinile să cadă pe lângă trup şi a venit lângă mine.

— Nu poţi să pierzi spectacolul ăsta! Asul de Treflă va fi cu adevărat remarcabil. Am văzut-o exersând şi tot nu-mi vine să cred cât curaj are să înghită foc. Sunt sigură că ţi-ar face plăcere să vorbeşti cu ea. Studiază mereu jurnale noi despre inginerie şi ştiinţă. Mulţi dintre artişti îşi desenează ideile şi apoi i le dau lui Mefistofel, pentru a le crea.

Am ridicat sprâncenele a mirare.

— El singur creează recuzita?

— Ah, da!

Liza a încuviinţat.

— Mefistofel le face pe toate. Niciun vis nu e prea îndrăzneţ. Se retrage de fiecare dată când ne antrenăm, ca să meşterească ceea ce avem nevoie. De obicei, nu permite nimănui să intre în cabina lui; susţine că îl deranjează, dar cred că nu vrea să-i fure cineva ideile inovative. Este foarte secretos.

— Deci nimeni nu are acces în camera lui? am întrebat, încercând să par cât puteam de nonşalantă.

— Sunt sigură că femeile cu care se culcă sunt invitate înăuntru.

— Liza!

Faţa îmi ardea, însă sângele îmi îngheţase în vine. Era un punct de vedere cam indecent pe care nu-l luasem în considerare. Poate că o iubită părăsită era cea care comitea crimele. Poate că era hotărâtă să-i distrugă cariera, aşa cum el îi frânsese inima. Nu-l văzusem niciodată fără mască, însă maxilarul ascuţit şi buzele pline indicau un bărbat atrăgător.

— Duce multe femei în camera lui?

— De ce eşti aşa de interesată de maestrul de ceremonii?

Neînţelegând adevărata sursă a curiozităţii mele, Liza m-a privit, mijind ochii.