— Ciudat! Aş fi putut jura că ţi-am furat inima.
— Pardon…
— Aşa cum mă tem că se întâmplă cu majoritatea tinerelor pe care le întâlnesc.
Simţeam că ard. Dar înainte să îl pot dojeni, Mefistofel a scos pandantivul în formă de inimă, preferatul mamei mele, şi m-a privit pe când încercam să-mi revin din uimire. Am căutat la gât şi am tras de un lanţ.
— E imposibil! Încă port…
În mână aveam un ceas de buzunar, care nu-mi aparţinea. Pe spatele lui erau gravaţi spini şi o expresie latinească: VINCERE VEL MORI{2}. M-am holbat fără să clipesc, încercând să înţeleg cum fusese posibil. Cumva, în faţa atâtor martori, Mefistofel reuşise să-mi schimbe colierul cu ceasul lui de buzunar. Mi-am înghiţit întrebările. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum de reuşise un asemenea lucru fără să fie prins, dar trebuia să fi fost o urmă de noroc combinată cu talentul lui de prestidigitator. Voiam să ştiu cum reuşise să facă trucul şi dacă se putea aplica şi în alte feluri, de exemplu, în disimulare; cu toate acestea, misterul avea să mai aştepte până eram singuri, lucru care urma să mă asigur că avea să se întâmple curând. Chiar în acea noapte.
— Presupun că este oarecum impresionant, am zis, ştiind bine că minţeam.
Era unul dintre cele năucitoare trucuri pe care le văzusem, în afară de metamorfoza lui Houdini.
— Acum dă-mi-l înapoi, te rog!
Am întins mâna şi am avut imediat senzaţia că pic într-o capcană. Fusese aşa de bine ascunsă, încât nici nu ştiusem că acela fusese adevăratul truc. Voiam să-mi încleştez pumnul, dar am rezistat. Mefistofel mi-a cuprins repede mâna într-a lui, întorcând-o cu palma în jos. Cu un genunchi în pământ, maestrul a făcut un inel să-i apară şi să-i dispară pe deget. Inima îmi bătea mai rar.
— Dacă ar fi să alegi, ţi-ai vrea inima sau mâna? a întrebat el.
Şoaptele care se porniseră au încetat pe dată. Toţi ochii erau aţintiţi asupra mea, făcându-mi palmele să se umezească. Abia puteam gândi, abia mă puteam concentra la altceva decât la inelul mamei şi la medalionul din mâna străinului. Era una că-mi furase colierul – cum reuşise să-mi sustragă inelul era un mister pe care mintea mea încă nu reuşea să-l proceseze! Mă simţeam pierdută, ca o bărcuţă dezlegată legănându-se în furtună.
— Ambele îmi aparţin.
M-am încruntat.
— Nu trebuie să aleg.
Mefistofel m-a privit de după masca lui bizară, cercetându-mi chipul.
— Încă nu, dar îmi imaginez că vei fi nevoită cât de curând.
Apoi s-a apropiat suficient încât nimeni să nu audă următoarele lui cuvinte:
— Ţi-am câştigat interesul cu privire la târgul nostru?
Inima mi-o luase la goană. Aveam o bănuială că alegerea asta avea să-mi aducă haosul în viaţă. Dar răsplata avea să merite. Mi-am înclinat uşor capul.
— În acelaşi loc.
Fără să mai scoată vreun cuvânt, mi-a înmânat ambele bijuterii, bătând generos din palme.
— Vă rog să o aplaudaţi pe cea mai recentă victimă a mea, domnişoara Audrey Rose Wadsworth. A supravieţuit de data aceasta, dar poate că voi reuşi totuşi să-i fur inima.
Liza radia alături de Houdini, aplaudând mai tare decât oricine în timp ce pălăvrăgea cu una dintre fetele care ceruseră spectacolul. Voiam să simt aceeaşi bucurie ca şi Liza, dar nu puteam scăpa de senzaţia de pericol iminent ce plutea în aer precum ceaţa.
Dacă Mefistofel era atât de talentat la a şterpeli obiecte, poate că era suficient de priceput şi la a lua minţile oamenilor. Maestrul s-a plecat, sărutând mâinile femeilor şi câştigând admiraţia celor din salon. Mă întrebam dacă nu cumva făcusem o greşeală fatală acceptând să mă întâlnesc cu el în acea noapte.
UNSPREZECE,
PRINŢ SAU CERŞETOR
Salonul pentru doamne
RMS Etruria
3 ianuarie 1889
Mi-am recuperat etola şi am ieşit din salonul pentru doamne îndată ce am putut să mă sustrag conversaţiilor legate de cum mă simţisem sub atingerea fierbinte a maestrului. Pentru nişte reprezentante ale înaltei societăţi, femeile acestea nu se dădeau deloc înapoi de la discuţii atât de îndrăzneţe. Şi nici nu mi-a aruncat vreuna priviri acuzatoare. Parcă erau vrăjite.
Mi-am strâns blana în jurul umerilor, încercând să ignor muşcătura gerului, când am ieşit pe coridor şi am traversat în grabă puntea pustie. Fulgi mici de zăpadă au început să cadă, fie anunţând, fie izgonind gândul vreunei furtuni. O siluetă se vedea sprijinindu-se de peretele pe care se aflau bărcile cu vâsle.
Mefistofel şi-a dat pălăria pe spate.
— Sunt încântat că aţi fost de acord să vă vedeţi cu mine.
— De ce m-aţi ales pentru numărul acela?
— Vreţi să vă spun adevărul adevărat sau o versiune mai drăgălaşă? a întrebat el.
— Nu am nevoie de versiuni blânde ale realităţii, domnule…
— Ah! Hai să ne ocupăm de câte un adevăr pe rând, bine?
Mefistofel s-a mutat lângă balustradă, înclinându-şi capul spre mine. Zăpada dănţuia şi cădea în rotocoale între noi, deşi maestrul nu părea deloc afectat de frig. Eu, pe de altă parte, mi-am strâns şi mai bine etola în jurul umerilor, tânjind după palton.
— Te-am ales pentru că simt că îţi place să cauţi adevărul ascuns în minciună. Alţii îndrăgesc magia şi spectaculosul. Dumneata eşti fascinată de mecanism. Nu cred că eşti fermecată de mine sau de iluzia pe care o creez, adică de distragere.
