Afiş de promovare a lui Houdini.
NOUĂ,
REGELE CĂTUŞELOR
Salonul-restaurant
RMS Etruria
3 ianuarie 1889
Seara, scena era decorată în argintiu şi nuanţe de gri – precum luna care strălucea prin crăpăturile cocăi, aprinzând bucăţele de sticlă spartă sau, în acest caz, carafele de cristal şi pasagerii împodobiţi cu nestemate. Cei de la mese s-au oprit cu privirile aţintite asupra acrobaţilor care anunţau spectacolul, în timp ce artiştii lunecau prin salon pe picioroange, mişcându-se surprinzător de graţios în ciuda prăjinilor pe care erau cocoţaţi.
Fiecare părticică a costumelor lor era argintie, de la măşti până la pantofii cu paiete. Bucăţi lungi de tul, rupte în fâşii neregulate, se mişcau parcă nepământean de fiecare dată când acrobaţii făceau un pas pe aşa-zisele lor picioare lungi. De fapt, picioroangele pe care se legănau semănau cu nişte săbii. Erau lucitoare şi frumoase, dar aveau margini ascuţite, cei care le utilizau fiind gata să cadă în orice moment asupra acelora care se aşteptau mai puţin.
În timp ce unchiul meu şi doamna Harvey vorbeau cordial despre mâncare, mă uitam la bastoanele ce se roteau în aer, fermecată de panglicile argintii şi albe care tăiau aerul. Veşmintele fuseseră create cu mare efort şi talent. Mă întrebam cine era persoana care făcuse cusături aşa de fine. Posibil să fi lucrat chiar pentru regină, deşi presupuneam că era în serviciul unei altfel de familii regale.
— Ai privirea cuiva care ar vrea să coasă cadavrele la loc.
Thomas a zâmbit larg pe deasupra antreului de raţă la jar, când ochii mi s-au îndreptat brusc la el. Câteodată era înfricoşător cât de bine mă cunoştea. Thomas a ridicat paharul.
— Trebuie să închinăm pentru asta. Şampania e minunată – bulele ţi se urcă direct la cap. Nu-ţi face griji, a adăugat el, făcându-mi cu ochiul, o să dansez cu tine pe masă după câteva pahare!
— Partenerul meu în fărădelegi şi depravare, am zis, ciocnind paharele. Sunt, cu adevărat, o femeie norocoasă.
Thomas părea mulţumit de afirmaţie.
Luminile au început să se stingă, semn că spectacolul din fiecare seară era pe cale să înceapă. M-am mişcat pe scaun, privindu-l pe maestrul de ceremonii, care a intrat imediat în scenă în sunetul cinelelor şi într-un şuvoi de fum. Costumul lui era croit pe trup, de un negru profund ca al cărbunilor scoşi din mină. Masca şi vesta erau stacojii, iar şnurul roşu din jurul jobenului imita petele de sânge. O alegere îndrăzneaţă, dar decentă, având în vedere tot ce se întâmplase. Am încercat să ignor faptul că cizmele lungi până la genunchi atrăgeau privirile în jos, chiar dacă ochii voiau să rămână pironiţi asupra chipului său blestemat.
Thomas îl studia pe tânăr în acelaşi fel în care cerceta cadavrele. Nu-mi dădeam seama dacă îşi dorea să-l ucidă sau să-i afle secretele.
— Doamnelor! a zis Mefistofel, dând ocol scenei.
Masca lui arunca scântei spre mulţimea gălăgioasă, întrerupând majoritatea conversaţiilor.
— Numărul din această seară este atât de groaznic, că probabil veţi leşina din cauza suspansului. Cu toate acestea, a continuat el, scoţând o fiolă mică de cristal, avem săruri pentru orice fel de criză. Nu vă sfiiţi să le cereţi! Acrobaţii noştri pe picioroange au destule; dacă aveţi nevoie, este de ajuns să le faceţi un semn.
Mefistofel a făcut semn cuiva aflat după cortină. Nu a apărut nimeni, ceea ce însemna că în spatele scenei se petrecea ceva. Am înghiţit bucăţica de raţă care părea să mi se fi oprit deodată în gât. Speram că Liza era în regulă.
— Doamnelor şi domnilor!
Mefistofel se plimba încolo şi încoace la marginea scenei.
— Ar fi mai bine să vă feriţi privirile dacă suferiţi de vreo boală. În special, vreo boală de inimă.
Maestrul de ceremonii s-a oprit şi a privit de jur-împrejur, oprindu-se cu ochii asupra mesei mele.
— Pentru cei excentrici şi neînfricaţi, a continuat el, noaptea asta va rămâne pentru totdeauna unul dintre cele mai grandioase evenimente la care aţi participat.
La auzul unei astfel de afirmaţii îndrăzneţe, un murmur a străbătut mulţimea. „Carnavalul Clarului de Lună” era spectaculos pentru o trupă de circ, dar nici iluziile cele mai impresionante nu s-ar fi putut ridica la nivelul acestor pretenţii. Un sunet asemănător tunetului a răsunat înainte ca Liza, care purta mască, şi o altă asistentă să intre în scenă împingând un cufăr mare, pentru ca apoi să se retragă.
Mi-am mutat privirea de la cufăr la asistente. Fetele purtau costume argintii din paiete, de fapt doar nişte corsete şi ciorapi groşi, albi. N-am avut nevoie decât de o secundă ca să-mi dau seama că nuanţele fuseseră alese din paleta nopţii – luna, stelele şi norii ce se rostogoleau pe cerul de culoarea cernelii. Maestrul îşi oglindea fascinaţia pentru lumina lunii în cele mai mici detalii.
— În seara aceasta, veţi fi martorii unei metamorfoze unice. În seara aceasta, imposibilul va deveni posibil. Sosit tocmai din Appleton, Wisconsin, a zis Mefistofel, înălţând braţul într-un gest care se voia primitor, marele, minunatul, omul care nu poate fi îmblânzit sau capturat! Vă rog să-l primiţi cum se cuvine pe uimitorul Harry Houdini, Regele Cătuşelor!
Publicul a aplaudat politicos, deşi reacţia nu părea să mai fie la fel de înfierbântată ca în prima noapte. Doamna Harvey mi-a făcut cu ochiul, apoi şi-a ridicat paharul cu vin în aer pe când un tânăr în smoching a intrat în scenă. Mi-am îndreptat spatele, nevrând să scap vreun detaliu. Acela era bărbatul care fusese suficient de isteţ cât să o cucerească pe verişoara mea. Părul negru era pieptănat cu cărare pe mijloc, iar când a zâmbit, două gropiţe i-au înflorit pe obraji.
Spre deosebire de ceilalţi artişti, Houdini nu purta mască. Avea însă ceva fascinant, ce scânteia precum aerul încărcat înaintea fulgerului. Liza zâmbea larg, iar trupul ei părea să radieze bucurie pe când Houdini şi-a ridicat braţele deasupra capului. Omul a strigat cu o voce puternică pentru statura lui:
— Frânghii!
Liza a scos o bucată de sfoară din cufăr şi a ridicat-o, astfel încât publicul să o vadă, înainte să pocnească aerul cu ea. Houdini era acum întors cu spatele la spectatori.
— E destul de nepoliticos, nu-i aşa? a şoptit doamna Harvey. E de prost gust să-şi întoarcă spatele la… Oh… înţeleg. Asta chiar e ceva.
Houdini îşi ţinea mâinile la spate, dând din cap spre Liza, pe când verişoara mea i le lega într-o reţea de sfoară. Eram impresionată de nodurile complicate pe care le făcea. Mătuşa Amelia însă nu ar fi fost la fel de mulţumită de faptul că lecţiile ei de broderie îşi găsiseră astfel aplicabilitatea.
— Uită-te la nodurile alea! a şoptit doamna Harvey. Îi va veni tare greu să se mai dezlege. Mă întreb dacă are un cuţit ascuns în pantaloni… Mie aşa mi se pare.
Thomas s-a înecat cu apa, privind-o uluit pe însoţitoarea noastră.
Liza a tras şi a smucit frânghiile, că aproape l-a dărâmat pe artistul evadărilor. Un tânăr de la masa alăturată a comentat destul de tare:
— Ce plictisitor! Pun rămăşag că sforile nici nu sunt reale!
Houdini s-a răsucit până ce a ajuns iar cu faţa la mese. Ochii lui fulgerau.
— Am nevoie de doi voluntari din public! Cine vrea să-mi cerceteze legăturile?
