Tânărul care vorbise mai devreme se adâncise în scaun ca un laş. Din câte se părea, era ca unul dintre acei câini care latră şi nu muşcă.
Publicul era atent la scenă, nerăbdător probabil să aibă parte de acelaşi gen de suspans ca noaptea trecută. Doi bărbaţi au acceptat oferta lui Houdini şi au înfăşurat încă o bucată de sfoară în jurul mâinilor lui legate. Asta a părut să-i satisfacă pe oameni, deşi tensiunea nu părea să fie la fel de puternică precum cea inspirată de Cavalerul de Spade. Am privit de jur-împrejurul salonului. Nu eram surprinsă că în mulţime nu se aflau şi alţi artişti în afară de cei care mergeau încă pe picioroange printre mesele noastre, tăcuţi şi siniştri ca nişte spectre uriaşe.
— Şi acum… a zis Houdini şi s-a zbătut pe loc. Cătuşele!
A doua asistentă, Isabella, a scos cătuşele al căror rege se autoproclamase Houdini. Acesta ne-a întors iar spatele şi a rămas nemişcat pe când cătuşele au pocnit în jurul mâinilor lui, pecetluindu-i soarta.
Houdini a mers spre cufăr şi a intrat în el, îndoindu-se ca un cupon de pânză. Se părea că tânărul luase lecţii de contorsionism de la Sebastian.
Thomas şi-a aşezat paharul pe masă când capacul cufărului a căzut şi a fost încuiat. Liza a legat o altă bucată de sfoară în jurul lăzii, apoi a adăugat un lacăt şi nişte lanţuri. Pesemne că urma să stăm acolo toată seara, aşteptându-l să iasă.
Zgomotul se mai domolise în sală. Ambele asistente au dispărut deodată după cortină şi au ieşit cu un dulap pe rotiţe, ceva mai înalt decât un om, cu o draperie detaşabilă de culoarea cărbunelui. Fetele au aşezat draperia în jurul cufărului, ascunzându-l privirilor. Spre mirarea mea, Liza a ieşit în faţă. Masca ei sclipea pe când luminile de deasupra pâlpâiau. Îndată, verişoara mea s-a retras în spatele draperiilor cu un gest teatral.
— Când voi bate din palme de trei ori, veţi fi martorii unui miracol!
Liza a bătut o dată, iar spectatorii s-au mişcat pe scaune. A doua oară, conversaţiile s-au preschimbat în şoapte. Liza a bătut a treia oară, iar întregul salon şi-a ţinut respiraţia.
Houdini a ieşit vijelios de după draperiile unde dispăruse Liza, eliberat de sfori şi de cătuşe şi măturând aerul cu mâna.
— Priviţi! Metamorfoza!
Houdini a dat draperiile la o parte. În cufăr era acum Liza, cu mâinile încătuşate.
Thomas şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt pe când mulţimea revenea la viaţă. Trucul durase, literalmente, trei secunde – era cu adevărat magic felul în care reuşiseră aşa ceva. Mă întrebam dacă era vreo situaţie din care Houdini să nu fi putut evada. Sau vreo capcană întinsă altcuiva. Ultima noastră victimă fusese spânzurată de glezne; poate că tocmai îl găsiserăm pe tânărul care reuşise o asemenea misiune dificilă.
ZECE,
INIMA SAU CAPUL
Salonul pentru doamne
RMS Etruria
3 ianuarie 1889
— Uite! a şoptit Liza, cu o expresie de veneraţie pe chip.
De aproape, stratul gros de machiaj îşi arăta crăpăturile, ca o păpuşă din porţelan a cărei vopsea se scorojea cu anii.
— Uite-l! Adevărata mea iubire!
Liza îl admira pe Houdini, care se afla în colţul opus al camerei aglomerate, iar puterea emoţiilor ei se lovea de mine ca un val. Îmi doream să fiu la fel de încântată ca ea, dar ceva misterios mă făcea să fiu sceptică în legătură cu intenţiile tânărului.
— Nu este cel mai uimitor tânăr pe care l-ai întâlnit vreodată?
— Este interesant, am recunoscut, pe când privirea îmi luneca spre Mefistofel, înainte să se mute rapid din nou la Houdini.
Obrajii mi s-au aprins, simţind privirea maestrului de ceremonii oprindu-se asupra mea. Mă prefăceam că nu observasem – mi se părea periculos să atragi astfel atenţia unui tânăr. Neştiind cine îmi stârnise atenţia, verişoara mea a dat din cap.
— Uită-te cum se mişcă! Toate privirile sunt asupra lui. Aş putea să jur că are puteri magice.
Am urmărit privirea verişoarei mele, dar am picat iar în capcana lui Mefistofel.
— Sunt fermecată din toate punctele de vedere şi nu văd cum aş putea scăpa. E cea mai înfiorătoare splendoare din câte există!
Mi-am întors brusc privirea de la maestrul de ceremonii şi m-am uitat la verişoara mea. Două pete ca nişte petale roz îi înfloriseră pe obraji. Era evident că se îndrăgostise lulea de artistul evadărilor, deşi, privind în camera plină de femei ce-şi fluturau evantaiele, am ridicat o sprânceană şi mi-am muşcat limba.
Houdini părea să aibă la dispoziţie o adevărată grădină de trandafiri îmbujoraţi. El zbura dintr-o floare în alta, râzând şi sărutând mâini înmănuşate. Liza părea complet fermecată, pe când eu simţeam cum pe chip mi se schiţa o încruntătură neplăcută. Houdini se oprise cam mult lângă un grup de femei, atingerea lui depăşind limita decenţei.
— Doamnelor!
M-am întors brusc, auzind vocea profundă. Inima mi se zbătea în piept. Mefistofel era acolo, lângă noi, în costumul lui fermecător, privind de după masca în filigran care i se rotunjea în jurul ochilor jucăuşi. Aceiaşi ochi pe care şi-i pironise asupra mea. De aproape, vedeam că părul care îi cădea pe frunte era negru. Era mătăsos şi uşor vălurit, cu genul de bucle ce îţi fac mâinile să se plimbe singure prin el.
— S-ar părea că nu am avut plăcerea să fiu prezentat aşa cum se cuvine, a zis el. Liza? Cine este această creatură frumoasă şi de ce ai ascuns-o de mine?
— Verişoara mea, a răspuns imediat Liza şi a zâmbit mândră. Domnişoara Audrey Rose Wadsworth.
Asta era ce se alesese din prezentare. Cu greu m-am stăpânit să nu-mi dau ochii peste cap.
— Creatură? Mă flataţi cu un asemenea compliment, domnule. Nu e de mirare că aşa de multe femei îşi pierd inimile în faţa spectacolului ambulant de menestreli.
Mefistofel a ridicat uimit din sprâncene. Din câte se părea, nu se aşteptase să-i răspund cu obrăznicie, deşi poate că ar fi trebuit, după o asemenea cuvântare. Creatură, într-adevăr. Ca şi cum femeile ar fi fost simple animale, menite admiraţiei atunci când îi convenea vreunui domn.
— Ce vorbe ascuţite! a remarcat el. Limba dumitale ar trebui să fie însoţită de o avertizare.
— Adevărul este adesea comparat cu o sabie, am zis. Îmi ridică semne de întrebare aceia care se miră când îi pişcă.
Liza stătea în spatele lui, dând uşor din cap, însă zâmbetele de pe chipul ei îmi confirmau faptul că era de acord cu replica mea. Liza era partenera mea în toate lucrurile. Noi, femeile, puteam fi numite creaturi doar dacă bărbaţii care rosteau, fără să gândească, asemenea cuvinte acceptau că ghearele noastre erau de temut dacă ne venea ideea să-i zgâriem.
