— Logodiţi. Am fost logodiţi. Liesel a mea… a murit.

Gândurile mi s-au îndreptat pe dată spre Thomas. Nu-mi puteam imagina cum aş fi putut continua fără el, iar când m-am uitat iar la Andreas, am văzut în el un alt fel de putere.

— Îmi… pare foarte râu.

Voiam să-l întreb cum murise, dar nu mă lăsa inima.

Andreas a lovit absent cărţile, schimbându-le locul cu repeziciune.

— Jian mi-a zis că va deveni mai uşor cu timpul, deşi nu cred că poţi trece vreodată peste genul ăsta de pierdere.

Am aşezat cărţile pe masă.

— Şi Jian a pierdut pe cineva drag?

Andreas şi-a aruncat privirea spre prietenul lui, privind fără să clipească pe când Jian îşi exersa trucurile cu spadele.

— Toată familia. Au fost ucişi. Vezi spadele? a zis Andreas, pe când Jian a ridicat una dintre arme şi a tăiat o grămadă de lemne. Cred că-şi imaginează că le foloseşte asupra ucigaşilor.

— Cum… Cunoşti amănunte?

Privirea lui Andreas a dat rapid ocol sălii.

— Ştiu doar că soldaţii au făcut prăpăd în satul lui când el era plecat. Au omorât pe toată lumea şi le-au ars casele. Când s-a întors, Jian nu a mai găsit decât cadavre arse şi cenuşă fumegândă. Se zice că a plecat după ei şi le-a tăiat beregatele pe când dormeau, dar nu cred că este adevărat. A început să se antreneze cu spadele după morţile lor – nu voia să mai fie neputincios.

— Sfinte Dumnezeule! am zis, simţindu-mă de parcă tocmai primisem o lovitură în burtă. Dar este oribil. Cum…

— …s-a făcut aşa de târziu? a zis Mefistofel, apărând pe neaşteptate şi ţinând un ceas de buzunar în faţa ochilor lui mascaţi. Cred că e timpul să ne spunem noapte bună. Vei avea o lecţie la prima oră de dimineaţă şi trebuie să-ţi faci somnul de frumuseţe.

Eram prea întristată de povestea lui Jian ca să îmi mai exprim enervarea faţă de întreruperea bruscă. I-am aruncat pe furiş o singură privire lui Jian înainte să mă ridic. Am dat să plec când Andreas a sărit în picioare.

— Nu-ţi uita cărţile, domnişoară! Va trebui să exersezi cât de des poţi. Cu toţii facem asta.

Am zâmbit şi am acceptat cărţile de Joc. Mefistofel s-a plimbat cu mine la braţ prin faţa tuturor artiştilor, ţinându-şi mâna în permanenţă pe şalele mele. Îndată ce am ieşit în coridorul întunecat, Mefistofel s-a oprit şi a scos o scrisoare din haină.

— Poftim asta! Houdini începuse să o scrie înainte de falsul accident.

— Accident? Ce vrei să zici…

Am deschis scrisoarea şi mi-am ridicat sprâncenele.

— Este aproape acoperită de cerneală!

— Ştiu.

Mefistofel a rânjit.

— Ar fi trebuit să-l vezi cum tot dădea înainte cu reproşurile după ce m-am ciocnit de el. Am crezut că ar fi fost capabil să mă spintece pe loc dacă ar fi putut.

Mefistofel s-a aplecat peste umărul meu, arătându-mi cu degetul formula de început.

— „Dragii mele…”

I-am făcut semn să mă lase.

— Pot să citesc, mulţumesc!

Am citit ce rămăsese din scrisoarea pătată de cerneală. Simţeam că mi se strânge stomacul. Afurisitul de Mefistofel avusese dreptate: Houdini iubea pe alta. Voiam să mototolesc hârtia, însă am ascuns-o bine în corsaj.

La o primă privire, pactul părea să-l avantajeze pe Mefistofel, însă mă simţeam deodată mult mai bine pentru că o proteja pe Liza de Harry Houdini şi de minciunile lui.

Acrobat.

TREISPREZECE,

ASUL DE TREFLĂ

Sala de antrenament a trupei de circ

RMS Etruria

4 ianuarie 1889

— Aşa? am întrebat, trecându-mi picioarele peste bară.

Chiar şi cu plasa de dedesubt, tot nu mă simţeam confortabil. Şi nu credeam că îmbrăcămintea mea – un corset moale, de un albastru glacial, şi dresuri albe, groase – avea ceva de-a face cu asta. Deşi eram uşor îngrijorată că greutatea ornamentelor excesive din mărgele avea să îmi aducă sfârşitul dacă era să cad.

Cassie a pufnit, deşi nu m-a luat în râs.

— N-ai să faci decât să te legeni înainte şi înapoi. Cu picioarele agăţate de bară, vei putea să te prinzi suficient de bine cât să nu cazi.

Tânăra a apucat bara fixându-mă cu ochii ei căprui, nu în semn de provocare, ci curioasă.

— Nu-ţi face griji, nu ăsta va fi rolul tău în spectacol! Facem asta doar ca să ne amuzăm.

Puneam sincer la îndoială ideea lor de distracţie. Mie mi se părea incredibil de primejdios să te legeni de o bucăţică de bară la vreo şase metri deasupra solului. Era fie un miracol, fie magie – sau poate ambele – cum reuşea ea să supravieţuiască în aer, îmbrăcată în costumele înzorzonate cu trene lungi.

Sebastián s-a avântat spre noi din colţul lui, ţinându-se cu picioarele de bară şi întinzând braţele, zâmbind larg. De parcă nu s-ar fi priceput deja suficient de bine la contorsionism, acum îşi demonstra talentul şi în aer.

— O nimica toată, vezi? Nu trebuie decât să-ţi dai drumul.

— Sunteţi nebuni cu toţii! am mormăit. Nebuni de-a dreptul!

— A fi normal este plictisitor.