Mefistofel m-a privit în ochi, căutând ceva nu puteam ghici. Au trecut câteva clipe, iar expresia lui încă nu se schimbase.
— Spune-mi, ce faci dumneata pentru bătrânul alături de care călătoreşti?
Nu îmi dădeam seama ce rău ar putea face să mărturisesc cariera pe care o alesesem.
— Studiez medicina legală cu unchiul meu. Domnul Cresswell şi cu mine îi suntem ucenici.
Am deschis gura, apoi am închis-o, ezitând să menţionez cazul Spintecătorului sau pe cel legat de numele lui Dracula. Ambele evenimente îmi erau prea proaspete în minte pentru a le rememora cu un străin.
— De fapt, mergem în America pentru a rezolva un nou caz.
— Te ocupi cu studiul celor morţi?
Mefistofel a ridicat o sprânceană pe deasupra măştii pe când încuviinţam.
— Ceea ce înseamnă că ai cunoscut întunericul şi cauţi să faci lumină. Şi eu sunt la fel de fascinat de ambele. Creez haos şi pun ordine în el. Noi doi nu suntem aşa de diferiţi. Suntem, în esenţă, oameni de ştiinţă, doar că ne exprimăm diferit.
Vorbele lui semănau ciudat de mult cu propriile mele gânduri. Nu îmi doream să găsesc un punct comun cu un asemenea escroc, dar nu puteam nega faptul că evaluarea lui era corectă. În ciuda instinctelor ce mă avertizau să stau departe de el, curiozitatea mea în legătură cu invenţiile lui era zgândărită.
— De ce ai ales să fii iluzionist? am întrebat. Ai fi putut deveni un chimist remarcabil. Nu vrei să ajuţi oamenii?
— Unii ar spune că a distra oamenii este acelaşi lucru cu a-i ajuta.
Am dat ochii peste cap.
— Dar iluziile nu sunt pe picior de egalitate cu progresul ştiinţific sau al ingineriei, care ar putea pune capăt bolilor şi salva vieţi.
— Trebuie să te contrazic, domnişoară Wadsworth. Există multe căi de a-i ajuta pe oameni. Râsul şi distragerea sunt uneori tocmai lucrurile de care au nevoie semenii noştri, împreună cu diagnosticele medicale şi cu tratamentele.
Mefistofel mă studia.
— Ai fi probabil interesată să studiezi şi alte căi, din moment ce eşti un ucenic atât de înzestrat al ştiinţei. Poate că nu fac decât să ofer câteva ore de relaxare, dar pentru unii este suficient să treacă peste momentele grele. Speranţa este o forţă invizibilă, însă puternică. Nu-i nega capacitatea.
Am clipit, şocată de câtă dreptate avea şi de cât de înguste îmi fuseseră vederile până atunci. O amintire de mult ascunsă a ieşit din mormântul în care o coborâsem. Pe când mama trăgea să moară, obişnuiam să îi citesc poveşti, sperând să îi iau gândul de la durere fie şi pentru câteva clipe. O parte din mine era iritată că tocmai primisem o lecţie de la tânărul acela bizar, dar obrajii îmi ardeau, în mare parte, din cauza faptului că-mi luase atâta timp să înţeleg ce voia să spună. Într-adevăr, oamenii aveau nevoie de distrageri, să îşi ocupe minţile şi cu alte gânduri decât cele rele. Starea de spirit a mamei părea să se îmbunătăţească de fiecare dată când deschideam o carte şi o duceam într-o aventură nouă.
— Îmi pare…
Mefistofel mi-a cuprins deodată mâna şi a sărutat-o cast. Scuzele mi-au murit iute pe limbă pe când îi citeam focul din priviri şi felul în care căutau undeva, peste umărul meu. Juca din nou un rol, iar de data asta nu eu eram spectatorul. Mi-am tras mâna, dar era prea târziu. Mefistofel a rânjit.
— A fost o plăcere, domnişoară Wadsworth! a zis el. Poate ne vom întâlni din nou în locul nostru preferat…
Mefistofel s-a aplecat ca să-i pot auzi doar eu următoarele cuvinte:
— Să zicem, pe la miezul nopţii? S-ar părea că întâlnirea noastră trebuie să se încheie brusc şi mai am încă multe să îţi spun, dacă eşti de acord.
Maestrul de ceremonii mi-a făcut semn să privesc în spatele meu, zâmbind încă duşmănos.
— Bună seara, domnule Cresswell, presupun. Tocmai vorbeam despre dumneata. Şi cine este minunata doamnă care vă însoţeşte?
Am expirat adânc, nevrând să mă întorc şi să-l privesc încă pe Thomas.
— Oh? Vorbeaţi despre mine?
Glasul lui Thomas suna sceptic, iar figura lui trăda acelaşi sentiment când m-am întors şi am văzut că mă privea.
— Este o onoare, având în vedere că nu posed o pălărie din care să scot trandafiri coloraţi cu cerneală. Sau abilitatea de a face tumbe pe scenă. Deşi am farmecul meu. Înţeleg atracţia.
Thomas a făcut o pauză, ca şi când şi-ar fi măsurat următoarele cuvinte.
— Văd că încă purtaţi masca. Nu vă roade?
— Deloc. E căptuşită cu catifea.
Mefistofel i-a zâmbit doamnei Harvey cu atâta căldură, încât m-am temut că femeia avea să leşine.
— Mă prezentaţi creaturii drăgălaşe care vă însoţeşte sau va trebui să mor de dorinţă?
— Doamna Edna Harvey, domnule…
Doamna Harvey s-a încruntat.
— Ăăă… domnule?
— „Mefistofel” este foarte bine, dacă nu vă deranjează.
Maestrul de ceremonii a înclinat politicos din cap.
— Va trebui să mă scuzaţi, sunt nevoit să mă ocup de afaceri. Vă urez o seară plăcută!
