Am muşcat cu grijă din mâncare, savurând aromele minunate pe când luminile păleau.

Mi-am întors privirea spre scenă, acolo unde nişte fâşii de mătase argintie şi albastru-deschis atârnau din tavan – stele şi fulgi de nea erau înnodate la capetele lor, creând iluzia unor comete şi a zăpezii căzătoare. Lumina slabă se reflecta în sclipiciul lor, pe când stelele se roteau pe loc. Era splendid – o altă capodoperă a „Carnavalului Clarului de Lună”.

Mă aşteptam să-l văd pe Mefistofel apărând pe scenă într-o explozie de fum şi de chimvale; dar, în locul lui, în sală a intrat o tânără minionă, rotind două torţe de o parte şi de alta a corpului.

Mirosul de petrol era mai puternic acum şi-mi înţepa uşor nasul. Poate că ar fi trebuit să aştepte cu numărul ei până după cină. Aroma delicată a homarului era acum distrusă.

— Aceea este Anishaa. Cartea ei de tarot este Asul de Treflă.

Liza şi-a întrerupt conversaţia cu unchiul şi cu doamna Harvey, aplecându-se şi şoptind:

— Costumul ei reprezintă gheaţa.

Îmi dădeam seama ce voia să spună. Părul argintiu al fetei se potrivea cu paietele cusute pe corset şi era împletit în două cozi groase ce-i înconjurau capul. Pielea îi era pictată într-un alb-albăstrui – pe braţe, mâini, faţă şi de-a lungul claviculei, oriunde fusese lăsată la vedere.

Era cumva terifiant să o vezi interpretând o creatură născută din gheaţă care se joacă, ameninţător, cu focul. Jobenul şi corsetul ei erau de un alb atât de pur, încât păreau de gheaţă.

De fapt, dacă priveam mai atent, puteam vedea nişte fire de un bleu delicat ce traversau, tivite cu argintiu, întregul costum. Chiar şi ochii ei – expuşi prin nişte găuri mai mari în mască – fuseseră conturaţi cu albastru şi argintiu, iar genele erau albe. Arăta ca o stea îngheţată.

Fata a ridicat o baghetă cu foc şi a suflat, iar flăcările au ţâşnit de parcă artista era un dragon.

Oamenii au rămas muţi de uimire pe când tânăra se îndrepta acum spre colţul celălalt al scenei şi repeta trucul.

Nu mi-am putut dezlipi ochii de la ea când fata a luat aceeaşi baghetă arzând şi a înghiţit-o de parcă ar fi fost o delicatesă.

— Este nemaipomenit, nu? a întrebat Liza, urmărind-o cu privirea pe înghiţitoarea de flăcări, pe când tânăra a făcut o tumbă pe scenă, s-a ridicat şi a înghiţit o altă torţă aprinsă.

Un asistent i-a adus alte două baghete aprinse, iar fata şi-a dat capul pe spate, suflând flăcările în sus.

— Poate că numerele lor sunt o minciună sau o iluzie, dar trăiesc cinstit. Nu ascund cine sunt cu adevărat şi nu se prefac că ar juca după regulile societăţii. Spre deosebire de nobilimea care îţi zâmbeşte în faţă, înjunghiindu-te pe la spate.

Mi-am coborât privirea în farfurie – mâncarea era cu adevărat minunată, deşi apetitul părea să-mi fi scăzut deodată. Dacă Liza ar fi ştiut că eu eram cea care îi ameninţa planurile de a se mărită cu Houdini, nu mi-ar mai fi vorbit niciodată. Mi-am petrecut câteva clipe ascultând, pe de o parte, conversaţiile din jurul meu, iar pe de cealaltă, gândindu-mă la vina ce continua să mă chinuie.

Doar când am auzit primele ţipete am revenit cu picioarele pe pământ.

PAISPREZECE,

STEAUA

Salonul-restaurant

RMS Etruria

4 ianuarie 1889

Un foc a izbucnit pe scenă, preschimbând decorul fantastic de iarnă într-un iad. Flăcările se avântau spre musafirii grăbiţi să scape, sărind dintr-o fâşie de mătase în alta. În locul fulgilor şi al stelelor căzătoare, focul şi cenuşa cădeau din tavan. Anishaa striga disperată după ajutor, iar găleţile cu apă şi-au făcut apariţia. Pe când mirosul acru al fumului plutea prin aer şi funinginea se revărsa pe scenă, ţipetele au început să răsune şi mai tare. Un alt miros cunoscut umplea acum salonul. Mirosea a…

— Doamne, Dumnezeule, ce este aia?

Liza mi-a cuprins braţul aşa de strâns, că am ţipat.

— Acolo sus! Cred… cred că o să mi se facă rău.

Mi-am mutat privirea în sus şi am simţit cum mi se scurge sângele din vine. Legată în mătăsuri fine, înfăşurate în jurul braţelor, o persoană într-un giulgiu negru se legăna cu picioarele desfăcute deasupra scenei, iar pe cap purta o coroană neagră de stele. Flăcările au cuprins silueta de la picioare, de parcă ar fi fost o torţă umană ce prinsese viaţă. M-am holbat, îngheţată de groază, pe când bucăţi de carne arsă au început să cadă pe scenă. Victima fusese spânzurată cu capul în sus, iar flăcările înaintau de la picioare spre cap într-un ritm alert.

Nu putea fi real ceea ce vedeam. Nu trecuse aşa de mult de când avusesem ultimele halucinaţii, căci mă chinuiseră cât timp ne aflaserăm în România. Despre asta era vorba: un truc al minţii.

Doar că adevărul era mai crud.

— Nu te uita!

Mi-am strâns în braţe verişoara şi i-am tras capul spre umărul meu, dându-i voie să plângă. Thomas mi-a întâlnit privirea şi a rămas cu ochii la mine, împrumutându-mi din puterea lui, iar eu împrumutându-i din a mea. Mi-am trecut mâinile peste părul Lizei, sperând că gestul avea să ne calmeze pe amândouă.

— Este în regulă! O să fie bine!

— Rămâneţi aşezaţi! Şi calmi! Flăcările sunt limitate în mare parte la zona cadavrului.

Unchiul a privit la cei de la masa noastră; prioritatea lui era să se asigure că eram în regulă, deşi ştiam că îşi dorea să ajungă cât mai repede la victimă. S-a uitat la Thomas şi a dat din cap, pasându-i tacit responsabilitatea, pe când el a dispărut în mulţimea care se grăbea să iasă din salon.

— Nu e vie, a zis Thomas, calm în ciuda iadului din jur şi a vaietelor doamnei Harvey. Uită-te!

Ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să mă uit la coşmarul din faţa mea. Încet, încet însă, m-am lăsat pătrunsă de calmitatea omului de ştiinţă.

— Cum…

M-am silit să ignor mirosul de carne şi păr arse. Să privesc dincolo de grămăjoarele de cine ştie ce care cădeau pe scenă. Am legănat-o uşurel pe Liza, observând că nu se auzeau ţipete şi nici nu se vedea vreo mişcare în timp ce trupul omenesc ardea ca o stea vie. Thomas avea dreptate – oricine ar fi fost victima, murise înainte să fie incendiată. Un act de milostenie, dacă a fi ucis şi incendiat putea fi considerat aşa.

Cu o tresăltare, trupul atârnat s-a smucit în jos, iar cei care nu reuşiseră încă să iasă au ţipat îngroziţi.

— Coborâţi frânghiile din nou! a ţipat Mefistofel, intrând pe scenă în goană şi dând ordine membrilor echipei care se ascundeau probabil pe grinzi.

— Daţi-l jos! Daţi-l jos acum!

Doi bărbaţi cu săbii au alergat sub cadavrul arzând şi au început să lovească materialul care se destrăma, ferindu-se din calea cenuşii ce ardea şi cădea asupra lor. Cred că erau Jian şi Andreas, dar nu eram în stare decât să o legăn pe Liza şi să încerc să-mi stăpânesc propriile lacrimi. Reuşeam să mă calmez dacă mă gândeam doar la mişcarea pe care o făceam.

Ospătarii şi personalul navei îndemnau oamenii să fie calmi, dar pasagerii scăpaseră de sub control. Mesele erau răsturnate. Femeile se legănau pe picioare în timp ce bărbaţii se împingeau. Era un spectacol de groază, în care oamenii se înghesuiau să iasă prin doar două uşi.

— Înăbuşiţi flăcările! a poruncit căpitanul Norwood din mijlocul haosului, aruncând două pături aspre spre oamenii de pe scenă. Călcaţi-le în picioare!

Doamna Harvey îşi ţinea mâna peste gură, dar dungile de umezeală de pe faţa ei îi trădau teama. Voiam să-l ascult pe unchiul meu şi să rămân calmă, la locul meu, deşi îmi doream, în acelaşi timp, să îi pot duce pe cei dragi departe de iadul din jur şi să-i pun la adăpost de lucrurile oribile pe care lumea ni le putea aduce în cale. Voiam să-mi îngrop faţa într-o pernă şi să urlu până când îmi rupeam coardele vocale şi mi se uscau lacrimile. Puteam să disec cadavre, dar era cu totul altceva să privesc cum arde un om. Cel care pusese grozăvia la cale era un monstru pe care nici măcar Spintecătorul sau Vlad Dracula nu ar fi îndrăznit să-l imite.

— Oh, Doamne, mirosul ăsta!

Liza şi-a îngropat faţa mai adânc în umărul meu. Propriile mele emoţii începeau să-şi facă apariţia, încercând să mă copleşească, dar eu le-am strâns şi le-am alungat departe. Nu mă puteam lăsa pradă lor tocmai acum. Şi, posibil, niciodată, în mintea mea, totul a devenit mecanic în jurul nostru – era singura manieră prin care puteam asimila ce se întâmpla fără a mă lăsa cuprinsă de jale.

Cadavrul a căzut, în cele din urmă, pe scenă, ca un sac de ovăz de cincizeci de kilograme aruncat pe podea. Mare parte din stricăciuni se limitau la cadavru şi la mătăsurile cu care fusese legat. În afară de apa înnegrită de funingine ce se vărsase pe scenă şi se strânsese pe podea, salonul scăpase de flăcări. Privirea mea îngrozită s-a întors la rămăşiţele arse. Nu voiam să cercetez cadavrul de aproape. Nu voiam să cred că ceea ce vedeam era real. Dar dorinţele nu aveau acum niciun loc în inima mea.

Thomas a bătut-o încetişor pe doamna Harvey pe umăr, încercând, cum putea mai bine, să o mângâie, deşi vedeam limpede că era tensionat. Era greu să intri în starea de calm necesară când mirosul de carne arsă îţi înţepa mirosul şi ochii.