Mi-am strâns mantia în jurul trupului şi am privit de-a lungul punţii goale.
— Ne vedem după micul dejun ca să… Ce? De ce dai din cap?
— Mai avem patru zile înainte de marele spectacol, domnişoară Wadsworth, a zis el, întinzându-mi braţul. Prima dumitale lecţie începe în noaptea asta.
Când Mefistofel a intrat graţios în sala de antrenamente, păşind ţanţoş şi zâmbind strâmb, conversaţiile celor din jur s-au estompat, apoi au încetat de-a dreptul. Aruncătorii de cuţite şi-au întrerupt exerciţiile la ţintă; trapeziştii s-au ridicat în picioare pe leagănele lor; toată atenţia era îndreptată spre maestru. Şi spre mine. Sau, mai bine zis, spre mâna care mi se odihnea pe braţul lui şi pe care mi-o mutasem uşor mai sus la insistenţele lui. Nu uitasem ce-mi spusese Liza despre faptul că Mefistofel nu se arăta niciodată la antrenamente. Apariţia de acum era o altă mişcare premeditată din partea lui; o mişcare cu un uriaş impact.
— Vezi? a zis el, aplecându-se atât de aproape, încât îi simţeam respiraţia caldă pe gât. Uită-te la cum te măsoară din priviri, întrebându-se cum mi-ai câştigat bunăvoinţa şi cum ar putea să ţi-o smulgă. Tu, draga mea, reprezinţi acum o ameninţare. Şi un trofeu.
De parcă abia observase liniştea din sală, Mefistofel şi-a luat ochii de la mine. Mă întrebam cât de autentică păruse scena în ochii celorlalţi, când eu ştiam că era doar prefăcătorie.
— Dacă vreţi să aveţi o şansă de a ieşi pe scenă săptămâna asta, vă sugerez să vă antrenaţi în continuare!
Toţi şi-au reluat activitatea, cu excepţia lui Cassie, trapezista, Împărăteasa. Ea stătea sus de tot deasupra noastră, privindu-ne din spatele măştii pe când Mefistofel m-a condus la o masă şi mi-a tras un scaun. Îndată ce mi-am aranjat rochia, maestrul şi-a tras un alt scaun până ce picioarele noastre aproape că s-au atins. Am fâlfâit din gene, dar i-am zis, în şoaptă:
— Ai grijă, domnule! Nu aş vrea să te lovesc din greşeală cu piciorul.
— Mi-ai cerut să nu te sărut, domnişoară Wadsworth, a spus el, zâmbind din ce în ce mai larg, nu ai menţionat nimic despre atingeri. Îţi urez mai mult noroc data viitoare! Acum, să stabilim câteva mişcări de bază.
Mefistofel a scos un pachet de cărţi din jachetă şi mi le-a pus în palmă, întârziind atingerea mâinilor noastre.
— Mai întâi, va trebui să îţi ţii cărţile cum trebuie, ca să le poţi tăia cu o singură mână.
Maestrul le-a potrivit până ce cărţile de joc mi-au încăput în palmă pe lungime.
— Aşa îşi ţin crupierii cărţile. Pentru scopul nostru, vei începe aşa şi le vei mişca în sus, spre vârfurile degetelor, a zis el, mutând cărţile spre vârfurile degetelor mele şi ţinându-le în aceeaşi poziţie.
Cu o eficienţă clinică, mi-a tras degetul mic în jos spre capătul pachetului, potrivindu-mi-l bine în palmă.
— Bun! Poziţia asta îţi dă voie să tai cărţile între degete şi palmă, iar, în plus, poţi controla totul cu mai multă precizie.
Am mişcat pachetul, încercând să-l simt mai bine.
— Cum să tai cărţile cu o singură mână? Mi se pare că o să scap câteva dacă mă mişc cât de puţin.
— Ah, excelentă observaţie!
Mefistofel mi-a bătut uşor degetul arătător şi apoi pe cel mic.
— Aceste două degete vor ţine, de fapt, cărţile pe loc. Va trebui să te obişnuieşti, dar, de îndată ce ai suficient antrenament, o să vezi că degetul mare este liber să întoarcă cărţile, iar inelarul şi mijlociul vor ajuta la tăiatul pachetului în două şi la rotirea lor. Uite, dă-mi voie!
Uitând de privirile ce încă ne pironeau, m-am aplecat să văd mai bine. Mefistofel a apăsat jumătatea de sus a pachetului cu degetul mare, dându-i voie să se desfacă în mijloc, ca o gură căscată. După aceea, degetul lui arătător s-a ridicat de deasupra pe când porţiunea de dedesubt a alunecat la un unghi de nouăzeci de grade, formând un L din cărţile de joc. Degetele lui mijlociu şi inelar au eliberat partea de sus a pachetului pe când degetul arătător a împins în faţă jumătate de jos, încheind mişcarea. Nu înţelegeam nimic.
— Este destul de complicat, am zis, privindu-l în timp ce trecea prin aceiaşi paşi, de data asta mult mai repede. La tine pare aşa de simplu!
— De îndată ce înţelegi mişcările, devine un soi de automatism.
Mefistofel mi-a întins cărţile de joc.
— Nici nu va mai trebui să te gândeşti la ce faci, va fi un gest natural.
Trucul nu era cu mult diferit de unele dintre obiceiurile mele legate de medicină. Mi-am îndreptat atenţia spre cărţile din mâna mea şi, încet şi cu frustrare, am repetat mişcările. Ajunsesem la partea unde trebuia să tai pachetul în două, permiţându-mi un chiot de bucurie, când cărţile mi-au scăpat din mână şi au căzut pe masă şi pe podea. Am înjurat de mama focului, iar maestrul şi-a dat capul pe spate râzând.
L-am săgetat cu privirea.
— Mă bucur să văd că suferinţa mea este o experienţă veselă pentru dumneata.
Încă râzând, Mefistofel a strâns cărţile şi mi le-a dat înapoi.
— Iei asta prea în serios. Este doar magie, domnişoară Wadsworth! Se presupune că este amuzantă.
Am mai încercat de câteva ori, dar fiecare încercare a avut acelaşi final groaznic. Cărţile îmi scăpau din mâinile înmănuşate, înjuram ca un birjar, iar Mefistofel se îneca de atâta râs. Îl uram. Tocmai când mă gândeam să merg la Jian Yu şi să-i fur unul dintre cuţite ca să desfac cărţile, o voce calmă şi cu un accent puternic m-a întrebat calm:
— Pot să-ţi arăt un alt truc?
M-am rotit pe scaun, privindu-l pe artistul suficient de curajos să ne întrerupă. Îl recunoşteam pentru că Liza mi-l prezentase mai devreme. Era Andreas, a cărui carte de tarot era Nebunul. Părul şi pielea lui aveau aproape aceeaşi culoare palidă – un blond aproape alb. Jacheta costumului său din catifea era presărată cu constelaţii, o altă odă deloc subtilă adusă „Carnavalului Clarului de Lună”.
Mefistofel a ridicat o sprânceană.
— Andreas! Aceasta este domnişoara Wadsworth, noua mea protejată. Vrem să aflăm cum i-am putea folosi mai bine talentele în ultimul spectacol. Domnişoară Wadsworth, această creatură băgăcioasă este Andreas.
Mi-am ascuns surpriza când maestrul s-a ridicat de la masă şi i-a oferit scaunul. Mefistofel s-a înclinat, privindu-mă cu atâta patos, că ochii lui ar fi putut arde pielea.
— Scuză-mă! Merg să fac rost de nişte şampanie!
Aducându-mi aminte ce rol trebuia să interpretez, mi-am muşcat buza de jos şi l-am privit pe maestru îndepărtându-se printre artişti. Speram că expresia de pe chipul meu arăta a dor, nu a constipaţie. Când ajunsese deja pe la mijlocul sălii, Mefistofel s-a oprit, ca şi cum uitase ceva. S-a răsucit încet pe călcâie şi s-a oprit când a fost iar cu faţa la mine. Rânjind, a suflat un sărut în direcţia mea şi a pornit mai departe.
