— Domnule, noi…

— Lasă-ne în pace!

— Prea bine! Dacă aveţi nevoie de ceva, veniţi direct la mi…

— Lua-v-ar dracu’ pe tine şi pe nava asta blestemată! a urlat el, speriindu-l şi pe căpitan, şi pe mine. Să uiţi de girul pe care îl căutai. Ţi-aş recomanda mai bine munca silnică. O să mă asigur că şi tu, şi circul tău veţi fi distruşi.

Bărbatul a trântit uşa aşa de tare, că barca de atârna afară a săltat pe perete. Umerii căpitanului Norwood s-au ridicat pe când omul de lângă mine ofta.

— Nu sunt făcut pentru aşa ceva. Nici doctorul Arden nu a primit veştile mai bine. Nu îi pot învinovăţi – pierderea unui copil este o durere pe care niciun părinte nu ar trebui să o cunoască vreodată.

— Unchiul trebuie să discute cu doctorul Arden, am zis încet, nevrând să mă arăt insensibilă. Trimiteţi vorbă să se întâlnească mai iute cu unchiul meu?

Căpitanul a dat din cap, deşi atenţia lui era îndreptată spre apa întunecată.

— Trebuia să fie un voiaj de legendă. Acum a devenit, pur şi simplu, scandalos. Mefistofel mi-a promis luna de pe cer. A jurat că, dacă îi asigur o călătorie gratuită, vasele de croazieră cu spectacole de seară vor deveni o nouă modă, că numele noastre vor fi scrise în stele. Nu este decât un mincinos.

Nu ştiam cum să răspund. Întreaga seară se adâncise din ce în ce mai mult în beznă şi nu credeam că vina aparţinea unei singure persoane. Îmi era prea greu să asist la jalea familiei Crenshaw şi, acum, la durerea căpitanului. În plus, aveam multă treabă de făcut înainte să mă încui în cabină.

— Este timp să îndreptăm lucrurile, am zis în cele din urmă. Mai avem trei nopţi.

Căpitanul Norwood s-a îndepărtat de uşă şi m-a condus spre cabină.

— Încă trei ocazii pentru o crimă, domnişoară Wadsworth.

După aceea am mers în linişte, fără să îmi pot ascunde teama că omul avea dreptate.

— Ai înnebunit? a exclamat Liza, sărind din pat pe când mă schimbam într-o rochie mai simplă. De ce este în regulă ca tu să-l cauţi pe Mefistofel la ora asta, dar mie mi-e interzis să-l vizitez pe Harry?

— Chiar trebuie să repet?

M-am frecat la tâmple. Eram extenuată şi voiam să mă târăsc sub pătură, de unde să nu mai ies până ce nu ajungeam în portul New York.

— Unchiul te-a alungat deja în cabina asta şi te-a ameninţat cu azilul pentru fete. Iar dacă ăsta nu este un motiv suficient, atunci să ştii că există un criminal care umblă liber la bordul navei.

Liza avea o sclipire sfidătoare în ochi pe când s-a ridicat şi şi-a încrucişat braţele la piept.

— Şi tocmai de aceea trebuie să mergem împreună. Camerele lor nu sunt foarte departe una de cealaltă. Nu este mai sigur să fim amândouă?

Am deschis gura să o contrazic, însă punctul ei de vedere era corect. Simţindu-mi ezitarea, Liza a continuat:

— Ca să nu mai zic că nici nu ştii unde se află cabina lui Mefistofel! Cum ai de gând să-l găseşti? Cine va merge în mormânt minţind ca să-ţi ia apărarea, dacă vreuna dintre noi este prinsă?

M-am uitat exasperată la verişoara mea.

— Vreau să îi pun câteva întrebări legate de crimă. Nu e nevoie să minţi despre nicio aventură clandestină. Şi nu o să fiu prinsă.

— Oh? Şi dacă Thomas află că ai vizitat un alt tânăr? Noaptea! Singură! Ca să discutaţi, pur şi simplu, un caz de crimă, în cabina lui, fără ca Thomas sau unchiul să fie de faţă. O să creadă că eşti…

— Liza! am întrerupt-o înainte să-şi poată termina gândul ruşinos. Thomas nu s-ar purta niciodată atât de prosteşte. Avem încredere unul în celălalt.

— Este şi el om, să ştii. Oricât de inteligent şi rece pare, are emoţii omeneşti. Cred că uneori uiţi asta. Poate că şi le ascunde bine, dar ele sunt acolo.

O parte din mine voia să-i arate Lizei epistola pe care Houdini o scrisese pentru iubita lui secretă şi să văd dacă mai voia să-l viziteze după ce afla ce escroc era. Am inspirat adânc de câteva ori.

Noaptea aceea nu era potrivită pentru a-i dezvălui nenorocirea. Cu ceva noroc, Harry avea să se dea singur de gol, iar eu nu ar mai fi trebuit să-i dau scrisoarea aceea îngrozitoare.

Oftând prelung şi exagerat, i-am aruncat verişoarei mele o mantie.

— Vreau să vorbesc cu Mefistofel doar preţ de câteva minute. Va trebui să pleci odată cu mine.

Liza şi-a aruncat mantia pe umeri şi a surâs larg.

— Aşa este viaţa ta mereu?

— Ce vrei să zici?

— Mergi tot înainte, căutând adevărul.

Zâmbetul fetei i s-a stins pe buze într-o expresie ce aducea a tristeţe.

— Întotdeauna mi-am imaginat activitatea ta alături de unchiul nostru ca pe un soi de aventură, dar este diferită, nu-i aşa? Lucrurile pe care le vezi…

Victimele crimelor mi-au trecut prin faţa ochilor într-o succesiune rapidă. Victimele Spintecătorului, cu membrele rupte şi aruncate ca nişte gunoaie. Cadavrele secate de sânge, de săptămâna trecută, când Thomas şi cu mine merseserăm în România, la studii. Oriunde mergeam, moartea părea să mă urmeze ca o umbră. Speram că noaptea aceea avea să fie diferită. Am încercat să scap de aceste gânduri.

— Haide! Se face târziu!

Frânghiile scârţâiau, iar sunetul îmi evoca imagini cu giganţi care-şi ridicau oasele bătrâne, în timp ce îi priveau pe aceia care îndrăzneau să le deranjeze somnul antic. Chiar şi la braţ cu Liza, nu puteam nega faptul că puntea de promenadă era un loc bizar în toiul nopţii.

Liza s-a strâns mai aproape de mine.

— Trebuie să intrăm pe coridorul acela! Treptele ne vor conduce spre nivelul următor.

Vântul îmi smulgea fire de păr din coadă, înfiorându-mă mai tare decât frisoanele ce-mi zguduiau deja trupul. Nu-mi doream deloc să intru pe un coridor întunecat, la miezul nopţii, ştiind că un criminal umbla liber, dar nu aveam de ales. Cel puţin eram cu Liza. Gândul ăsta mă mângâia cât de cât. Mi-am înghiţit nodul din gât şi am urmat-o pe verişoara mea pe când aceasta a deschis uşa şi m-a privit peste umăr.

Luminile de pe coridor pâlpâiau, iar bâzâitul becurilor amintea de un roi de albine ce-şi apăra stupul. Liza a coborât rapid treptele din metal, iar eu am alergat după ea, încercând să ignor bătăile rapide ale inimii sau al treilea şir de trepte, pe care, eram sigură, îl inventasem în imaginaţia mea. Mi se părea că durase o veşnicie, dar, în realitate, am coborât scările în câteva clipe. Liza a deschis uşa fără ezitare şi a tras cu ochiul pe puntea de la clasa a doua.

— Totul pare pustiu! a zis ea, prinzându-mă de mână. Hai să ne grăbim, totuşi!

Nu era nevoie să-mi mai spună o dată. Am traversat în fugă puntea, oprindu-ne doar ca să privim peste umăr. Deşi puteam jura că eram urmărite, nu şi-a făcut nimeni apariţia. Eram sigură că nu eram singurul pasager de la bordul navei care începuse să inventeze monştri nocturni. Nu mai întâlnisem picior de om de la cină, iar toate camerele păreau să fie bine închise, ca şi cum ar fi putut ţine răul departe prin puterea unei încuietori.

— Aia este cabina lui Mefistofel!

Liza s-a oprit la câteva uşi distanţă de locul pe care mi-l indica.