Unchiul şi-a răsucit mustaţa.

— Va trebui să notăm detaliile fizice şi să vedem dacă cei din familia Crenshaw pot confirma înălţimea şi greutatea fetei. Nu este imposibil să identificăm cadavrul, dar hai să nu traumatizăm pe nimeni făcându-i să-l privească dacă nu este absolut necesar. Aş vrea să mai ştiu dacă doctorul Arden a tratat vreodată vreun membru al familiei. Poate că victimele au vreo legătură cu el.

Unchiul Jonathan a făcut un semn spre inel.

— De îndată ce terminăm autopsia, va trebui să verificăm dacă inelul este, într-adevăr, cel menţionat de lady Crenshaw.

Gura unchiului părea o dungă aspră.

— Dă-mi bisturiul, Audrey Rose!

Am făcut întocmai. În mod normal, cadavrele nu purtau haine când îl ajutam pe unchiul meu în laborator. În cazul ăsta, era ceva mai dificil să îndepărtăm îmbrăcămintea; unchiul trebuia să taie cu grijă ce material se putea, încercând din răsputeri să nu spintece, din greşeală, carnea arsă. În loc să rişte să afecteze cumva partea de jos a trupului, unchiul a tăiat materialul de la tors în sus. Am observat că fata rămăsese în lenjerie şi, din ce îmi dădeam seama, dantela părea să fi fost de calitate. Era probabil un alt pasager de la clasa întâi – victimele preferate ale criminalului nostru. Unchiul se mişca rapid şi eficient, făcând dovada anilor de antrenament.

În câteva momente, cadavrul a fost gata de autopsie. După ce a terminat o scurtă analiză externă şi nu a descoperit nicio cauză neobişnuită a morţii, unchiul a făcut o incizie în formă de Y, depărtând rapid pielea. I-am înmânat fierăstrăul pentru coaste şi m-am dat înapoi pe când cavitatea toracică a fetei era expusă. Unchiul şi-a şters mâinile pe materialul crem al şorţului, mânjindu-l cu lichidul de culoarea ruginii. Îmi imaginam că tânjea să se spele cu săpun carbolic, însă era prea târziu să se mai îngrijoreze din cauza contaminării. Unchiul s-a aplecat asupra cadavrului şi a inspirat. Din ce văzusem în trecut, ştiam ce căuta: semne de otrăvire. Uneori, dacă otrava fusese înghiţită, un anumit miros se putea simţi în apropierea stomacului. Am încercat să nu mă gândesc la victimele ultimului nostru caz din România.

I-am întins unchiului un alt instrument, iar el a deschis cu grijă stomacul, căutând în conţinutul acestuia. A întârziat o clipă, apoi s-a dat înapoi.

— Ce indică faptul că a mâncat tort cu ciocolată, fructe de pădure cu zahăr şi a băut şampanie înainte să moară?

— Cred că a avut o durere teribilă de stomac, a răspuns Thomas, calm.

— Thomas! am zis, aruncându-i o privire îngrozită. Fii serios!

— Dar sunt!

Thomas a ridicat mâinile.

— Toate alimentele menţionate sunt dulci. Iar otrava poate fi ascunsă cu uşurinţă în ele. Îmi imaginez că a durut-o îngrozitor stomacul. Probabil că durerea a fost suportabilă la început şi tânăra a crezut că e pricinuită de excesul făcut. Pesemne a înţeles că era vorba de cu totul altceva când durerea s-a înteţit şi a început să transpire abundent.

Thomas a arătat spre mâinile fetei: erau roşii şi pătate de arsuri.

— Are unghiile rupte, dar tăieturile sunt pe palme şi nu sunt din cauză că s-ar fi luptat cu criminalul. Este un indiciu destul de clar că a strâns pumnii, încercând să-şi domolească durerea.

Unchiul a scos stomacul şi a făcut semn să îi fie adusă o tavă. I-am întins farfuria şi am ţinut-o bine în timp ce el a aşezat organul cu un pleoscăit. Am încercat din răsputeri să nu-mi imaginez homarul fript ce se aflase pe tavă ceva mai devreme. Cu un forceps, unchiul a scos câteva fructe de pădure nedigerate.

— Va trebui, evident, să facem nişte teste, dar acestea par să fie fructe de mătrăgună.

Am revizuit rapid lecţiile despre otrăvuri. Mătrăguna era o specie de plante otrăvitoare, numită uneori şi fructele diavolului. O senzaţie inconfortabilă mi-a lunecat prin oase. Trebuie ca fata să fi suferit groaznic după ce înghiţise atâtea fructe – cel mai probabil că inima ei o luase razna, iar respiraţia şi muşchii nu mai funcţionaseră normal. Cine îi dăduse acel desert criminal era un monstru fără inimă. Nici nu-mi putea imagina cum trebuie să fi fost să îi priveşti trupul scuturat de convulsii pe când moartea o legăna în braţe. Crima aceasta fusese lentă şi premeditată, iar dezvăluirea trupului, un gest extrem.

Am aşezat fructele într-o fiolă pentru a le studia mai târziu, privindu-l pe unchiul, care cosea incizia. Cusăturile lui erau curate şi precise, aşa cum mă învăţase şi pe mine.

— Roagă-l pe căpitan să le arate lordului şi doamnei Crenshaw inelul. Vezi dacă reuşesc să-l identifice ca fiind al fiicei lor.

Unchiul s-a întors spre cadavru, întristat.

— Măcar atâta mângâiere putem oferi.

Thomas a dat să îndeplinească teribila misiune de a scoate inelul de pe degetul cadavrului, dar l-am oprit. Nu voiam să fim atât de reci şi de clinici în acel moment. Gestul îmi părea prea solemn pentru aşa ceva. M-am lăsat pe vine şi am ridicat uşurel braţul fetei, scoţând cu mare grijă ceea ce pentru victimă fusese cândva o comoară, conform spuselor familiei ei. Am rămas pe vine încă un moment, după care i-am aşezat braţul pe piept. Fata fusese torturată, ucisă, apoi trupul ei preschimbat într-o arătare groaznică.

— Steaua, am zis eu, mai mult pentru mine.

Thomas şi unchiul păreau la fel de încurcaţi de vorbele mele.

— Este cartea de tarot cu care a fost asociată moartea. Am…

Nu voiam să le spun că pusesem mâna pe un pachet de tarot alături de cărţile de joc, aşa că am ridicat din umeri.

— Am împrumutat cărţile Lizei şi le-am studiat noaptea trecută. Cadavrul acesta arată ca acea carte. Trebuie să ne dăm seama ce înseamnă. În combinaţie cu celelalte, s-ar putea să ne conducă la criminal.

Unchiul părea sceptic, dar a dat din cap, înţelegând. M-am ridicat, strângând inelul în palmă. Oroarea şi tristeţea îmi dispăruseră. În locul lor se aprinsese o scânteie de furie. Oricine săvârşise crima mersese deja prea departe, iar eu nu aveam de gând să mă opresc până nu-l făceam pe ucigaş să plătească pentru vieţile luate.

— Acoperiţi-o cu o mantie înainte să o ducă de aici! am zis, glacial. Îi voi duce inelul căpitanului, pe dată.

M-am răsucit pe călcâie şi m-am îndreptat spre uşă. Simţeam hotărârea bubuind în mine ca o a doua bătaie de inimă. Poate că vasul se preschimba într-un coşmar plutitor, dar eu nu aveam de gând să cedez în faţa fricii.

CINCISPREZECE,

O SITUAŢIE INDECENTĂ

Cabina lordului Crenshaw

RMS Etruria

4 ianuarie 1889

— Este al lui Elizabeth, a zis lady Crenshaw fără a-şi lua ochii de la inelul pe care căpitanul Norwood îl ţinea întins. Unde l-aţi găsit?

Căpitanul Norwood a inspirat adânc.

— Îmi pare rău că trebuie să vă dau aceste veşti groaznice, doamnă, dar trupul domnişoarei Crenshaw a fost…

Căpitanul şi-a aruncat privirea în pământ, neştiind cum să descrie întâmplarea.

— Nu! Nu se poate!

Lady Crenshaw a clătinat din cap. Ochii ei scânteiau. Lordul Crenshaw i-a cuprins braţul, iar femeia a părut să-şi revină.

— Elizabeth este la Londra, sunt sigură. Cred că s-a întors deja acasă. O să-i scriem îndată ce ajungem la New York. Nu se poate să fie adevărat, a spus ea, cu vocea spartă.

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită!

Gura căpitanului s-a închis pe dată când lady Crenshaw a căzut în genunchi.

— Facem tot ce putem să-i găsim ucigaşul…

— Ieşi afară!

Vocea lordului Crenshaw era gravă şi ameninţătoare.