— Doamnă Harvey? O puteţi duce pe Liza înapoi în cabina dumneavoastră?

Buza femeii a tremurat, dar a încuviinţat, dând scurt din cap.

— Bun! A plecat aproape toată lumea, iar focul a fost stins. Ar trebui să fiţi în siguranţă. Vreau să mergeţi direct la cabină şi să încuiaţi uşa. Voi veni şi eu când o voi conduce pe Audrey Rose, peste ceva timp. Bine?

Thomas vorbise calm, dar în glasul lui se simţea o forţă ce m-a făcut să-mi revin în simţiri. Vocea lui Thomas părea să fi avut acelaşi efect şi asupra doamnei Harvey. Femeia a clipit de câteva ori, apoi şi-a întins braţele spre Liza.

— Vino, dragă! Hai să ne pregătim apa pentru baie!

Liza mi-a dat drumul cât să se uite la chipul meu. Nu ştiu ce anume a văzut, însă şi-a înghiţit rapid lacrimile ce stăteau să-i curgă.

— Trebuie să vii cu noi! Te rog! Te rog, nu te apropia de… de scena aia… Te rog, vino cu mine!

Îmi doream să pot merge. Îmi doream mai mult decât orice pe lume să pot strânge mâna verişoarei mele şi să fugim din salonul acela, fără să ne mai uităm înapoi. Până acum, o singură dată îmi pusesem la îndoială pasiunea pentru medicina legală, dar întâmplarea din seara asta îmi zdruncina iar hotărârea.

— O să vin şi eu peste puţin timp! Îţi promit!

— Nu! Trebuie să…

— În noptiera mea este un cuţit.

Am îmbrăţişat-o strâns.

— Vreau să-l iei şi să-l ţii cu tine până mă întorc. Să nu laşi pe nimeni să intre cu excepţia mea, a lui Thomas sau a unchiului! Nici pe Mefistofel, nici pe altcineva din trupa de circ. Nici măcar pe Harry. Ai înţeles?

Îmi dorisem ca discursul meu să o încurajeze, dar obrajii Lizei s-au umezit de lacrimi care i se rostogoleau pe gulerul corsajului.

— Suntem în primejdie? Crezi că vom fi atacate? Eu…

— Este doar o precauţie, am zis. Nimic altceva.

I-am strâns mâna cu putere.

— Să ai grijă de doamna Harvey, bine?

Liza şi-a strâns buzele. Îi puteam vedea esenţa gingaşă preschimbându-se într-un miez de oţel. Poate că era mică, dar era prea puternică pentru a fi răpusă aşa de uşor. Mi-a strâns mâinile şi a încuviinţat.

— O să fac tot ce-mi stă în puteri!

Liza s-a întors spre doamna Harvey şi, deşi se vedea că-i este frică după cum îi tremurau mâinile, s-a îndreptat şi a zis:

— Să mergem degrabă!

Aruncându-şi o ultimă privire peste umăr, Liza a condus-o pe însoţitoarea noastră afară din încăperea plină de fum. Am privit uşa preţ de câteva clipe după plecarea lor, încercând să îmi fac curaj. O atingere delicată pe braţ m-a anunţat că era timpul să îmi pun masca – era timpul să joc rolul omului de ştiinţă. Am inspirat adânc şi am regretat imediat, simţind fumul care îmi ardea nasul. Am tuşit, iar senzaţia s-a înrăutăţit.

— Poftim! O să te ajute puţin cu fumul şi cu mirosul.

Thomas mi-a întins un şervet umed, apoi a înmuiat altul în paharul cu apă, pentru sine. Şi-a dus şervetul la faţă, folosindu-l ca pe o barieră. Am făcut ca el, iar mâncărimea din gât s-a mai calmat. Thomas mă studia cu atenţie pe când încercam să mă liniştesc.

— E mai bine?

Am dat din cap, încuviinţând.

— Mulţumesc!

Fără să ne mai spunem o vorbă, ne-am croit drum spre scenă şi spre cadavrul fumegând. Unchiul se afla deja acolo.

— Căpitane, oamenii aceştia trebuia să dispară de pe scenă pentru restul serii. E nevoie să salvăm ce se mai poate, în ceea de priveşte dovezile. Să nu văd picior de echipaj!

Norwood şi-a frecat faţa cu palma. Avea pungi sub ochi, ceea ce însemna că nu dormise deloc bine. Era de înţeles – voiajul lui magic se transformase dintr-un colţ de rai în talpa iadului.

— Vă stau la dispoziţie cu orice aveţi nevoie, domnule doctor Wadsworth! Dar trebuie să curăţăm mesele şi feţele de masă şi…

— Nu acum. Sala trebuie eliberată de îndată!

Unchiul s-a lăsat pe vine lângă cadavrul înnegrit şi şi-a ridicat privirea spre mine.

— Vom face autopsia chiar aici.

Simţeam furnicături în palme, apropiindu-mă de baza scenei şi privind laboratorul nostru temporar. Franjuri de mătase ce nu arseseră complet atârnau ca nişte cârpe, din cadavru se ridica fum, iar cenuşa acoperea o mare parte a scenei ca o nea cenuşie. Mi se părea un loc îngrozitor pentru a tăia un corp, însă era, de fapt, destul de potrivit, având în vedere cât de dramatică fusese întreaga scenă.

Un membru al echipajului a dat fuga spre unchiul meu, întinzându-i trusa medicală. Pesemne că unchiul trimisese după ea de îndată ce se ridicase de la masă. Habar nu aveam cum de reuşea să rămână mereu calm în toiul celor mai îngrozitoare situaţii şi nu puteam decât să sper că aveam să-l pot imita într-o bună zi. Tânărul s-a îndepărtat de scenă, privind cu ochii mari, fără să clipească măcar. Câteva momente mai târziu, salonul era gol, iar noi eram gata să ne începem autopsia.

Am scos, mecanic, şorţurile din geanta unchiului şi le-am întins câte unul lui şi lui Thomas, apoi mi l-am legat pe al meu în jurul taliei. Florile de pe rochie s-au umflat, iar tivul avea să fie cu siguranţă distrus de funingine, dar nu-mi păsa. Mi-am scos mănuşile şi le-am împăturit cu grijă, căci nu puteam ţine bisturiul cum se cuvine.

Thomas m-a ajutat să urc pe scenă şi, cumva, am regăsit în mine puterea de a-mi potoli bătăile inimii şi de a-mi limpezi mintea. Am rămas în picioare, deasupra cadavrului, apăsând-mi şervetul umed peste nas.

— Focul s-a aprins de la picioare, am zis, cu vocea spartă.

Unchiul şi Thomas şi-au îndreptat atenţia de la cadavru la mine.

— Voalul s-a topit aici, dar nu şi pe faţă. La fel şi pielea. Este carbonizată pe picioare, dar capul nu este într-o stare atât de proastă. Thomas a avut dreptate mai devreme: fata, oricine a fost ea, nu era vie când s-a aprins focul.

Thomas a păşit în jurul trupului, bătându-şi buzele cu degetele pe când se uita când la tavan, când la podea, când de jur-împrejur. Chipul lui era o mască de gheaţă. Înţelegeam de ce unora le era teamă de el, atunci când intra în rol. Doar că acum nu mai credeam că porecla lui de automat fără emoţii era corectă – când Thomas se transforma într-un om de ştiinţă raţional, arăta mai degrabă ca un zeu nemilos, trimis să împartă dreptatea.

Un muşchi i-a tresăltat pe maxilar.

— Un inel cu smarald. Pare să fie o bijuterie de familie.

Mi-am smuls privirea de la Thomas şi m-am uitat la inel. Inima îmi bătea puternic. O amintire mi-a străfulgerat prin minte.

— Domnişoara Crenshaw! am zis brusc. Mama ei a zis că avea un inel cu smarald pe care nu şi-l scotea niciodată.

Thomas a îngenuncheat lângă cadavru.

— Mda, victima are părul castaniu-roşcat. Părul lui lady Crenshaw are o culoare asemănătoare, deşi nu reprezintă o dovadă incontestabilă.

— Nu, dar este un început!