Şi nopţi plutirăm noi fără-ncetare,
Iar într-a zecea ni s-arată ţara
Părinţilor, ba desluşim chiar focuri Aprinse de locuitori pe ţărmuri.
Atunci somn dulce mă fură pe mine
De obosit, că-ntr-una cârmuisem
Şi nu-ncrezusem nimănuia vasul,
Ca doar mai iute să sosim în ţară.
În vremea asta se vorbiră soţii,
Şi-nchipuiră că duceam cu mine
Argint şi aur, daruri de la craiul
Mărinimos Eol Hipotianul,
Şi ziseră privind unul la altul:
«Vezi, Doamne, cum Ulise se tot face Iubit şi preţuit de toată lumea
În orişicare ţară şi cetate!
Şi de la Troia duce el grămadă
De mândre-odoare, partea lui de pradă, Iar noi care-am făcut aceeaşi cale
Ne-ntoarcem toţi la vetre cu mâni goale.
Şi-acum, de dragul lui, Eol îi dete Şi-aceste daruri. Să vedem mai iute
Ce bogăţie de argint şi aur
O fi-n burduf.» Aşa grăiră-n taină
Şi sfatul rău învinse pe tovarăşi.
Burduful dezlegară şi dintr-însul
Se năpustiră vânturile toate.
Deodată-i apucă pe ei furtuna
Şi-i abătu departe de-a lor ţară,
Spre largul mării, de-ncepur-a plânge.
Eu mă trezesc. Şi eu cel fără vină
Gândeam atunci să fac una din două:
Ori să m-arunc din vas să pier în valuri, Ori pacostea s-o rabd tăcut şi încă
Să fiu între cei vii. Răbdai mai bine Şi rămăsei. M-acoperii acolo
Şi mă culcai. Înfricoşatul vifor
Napoi pe soţi îi duse spre ostrovul
Eolia, iar ei oftau din suflet.
Acolo pe uscat ne coborârăm,
Luarăm apă. Dup-aceea-ndată
Tovarăşii prânziră lângă vase.
Iar când de-ajuns mâncarăm şi băurăm, Luând un crainic şi un soţ cu mine,
Mă duc la curtea lui Eol, pe care
Îl nimeresc la masă cu nevasta
Şi cu feciorii lui. Intrăm în casă
Şi stăm la uşa lui pe prag, iar dânşii Uimiţi la noi se uită şi mă-ntreabă:
«De ce venişi, Ulise? Ce răstrişte
Te năpădi? Că noi avurăm grijă
De drumul tău, ca tu s-ajungi acasă
La ţara ta şi-oriunde ţi-a fost voia.»
Iar eu răspund cu inima-ntristată:
«Tovarăşi fără suflet mă pierdură,
Şi-un somn nenorocit. Vă rog, prieteni, Să m-ajutaţi, că doar vă stă-n putere.»
Aşa zisei luându-i cu frumosul.
Tăcură ei, dar tatăl lor s-aprinse:
