Dar Soarele-i zări la drăgostire
Şi-ndată lui Vulcan îi da de ştire.
El, cum aude vestea otrăvită,
Ca meşter faur intră-n fierărie.
Cloceşte-un gând amar de răzbunare,
Pe trunchi îşi pune marea nicovală
Şi bate cu ciocanul, face lanţuri
Ce nu se rup şi nu se pot desface,
Ca, tot ce prind, în veci să nu desprindă
Şi după ce îşi făureşte cursa, Turbat pe Marte, în iatac se duce,
Pe unde-şi are patul şi-aşternutul.
Picioarele de pat le împresoară
Jur împrejur cu legături le leagă
Şi altele mai prinde pe deasupra,
Anină de tavan reţea măruntă,
Subţire-ntocmai ca păienjenişul,
De nici un om n-ar fi putut zări-o
Şi nici un zeu, cu-atâta isteţime
O făurise el reţeaua toată.
Iar după ce la pat şi-ntinse mreaja, Se prefăcu că pleacă-apoi spre Lemnos, Cetatea-ntemeiată cu tărie
Şi ţara lui din toate cea mai dragă.
Dar zeul Marte nu veghea zadarnic.
Deci cum văzu că el se depărtase,
Se duse-n casă la vestitul faur,
Nu mai putea de dragul Citereii,
De Venera cea falnic-înstemată.
Abia venise zâna de la Joe,
Puternicul ei tată, şi şezuse
Pe scaun în iatac, şi iată Marte
Se furişă şi-o apucă de mână
Şi începu s-o-mbie: „Vino, dragă,
Să ne culcăm în pat şi să petrecem,
Căci nu mai este soţul tău acasă;
E dus acuma undeva la Lemnos,
La sintienii cei cu grai sălbatic”.
Şi ea găsi plăcere să se culce.
Ei se suiră-n pat şi se culcară.
Dar iată dimprejur că se lăsară
Reţelele cu meşteşug ascunse
Deasupra lor, de nu puteau să mişte
