«Din ţara mea mai repede te cară,

Tu, om netrebnic, cel mai de ocară!

Că nu mai pot să îngrijesc de drumul Hulitului de dumnezei. Afară,

Tu care-mi vii în casă, oropsitul De dumnezei.» Aşa răstit îmi zise

Şi mă goni din casa lui pe mine

Cu tot oftatul meu. Apoi de-acolo

Mâhniţi călătorirăm mai departe,

Iar vâslitorii, din prostia noastră, Se chinuiau cu trudnica vâslire,

Căci nu se mai vedea întorsul nostru.

Călătorirăm şase nopţi şi zile,

Iar într-a şaptea furăm la cetatea

Lui Lamos, Lestrigonia cea naltă,

Cu porţi mai depărtate,-n care ţară

Păstoru-ntors pe drum de la păşune

Cu turma, dă bineţe şi-i răspunde

Un altul care pleacă, aşa că omul

Neadormit, pe rând de-ar paşte boii

Şi oile, ar avea-ndoită plată,

C-abia e noapte şi se face ziuă.

Îndată ce intrarăm în limanul

Cel minunat, cu seninări înalte

Înconjurat de-o parte şi de alta

Cu maluri prelungite dimpotrivă

La gura lui şi cu intrare-ngustă,

Ceilalţi tovarăşi toţi împiedicară

Năuntru legănatele corăbii,

Apoi le otgoniră lâng-olaltă

În adâncata schelă, unde valul

Nu creşte niciodată mic sau mare,

Ci-i mulcomit şi limpede de-a pururi.

Doar eu oprii corabia-mi afară

La capul schelei şi-o legai de-o stâncă, Şi mă urcai pe-o culme prăvălată

Şi-aici stătui. Dar nu văzurăm oameni Muncind la câmp, nici boi la arătură, Ci numai fum rotocolea pe-alocuri.

Aleg atunci doi soţi şi cu un crainic Şi poruncesc să cerceteze cine

Sunt oamenii cei mâncători de pâne

În ţara asta. Ei se coborâră

Şi merseră pe-un neted şleau, pe care Din plaiurile nalte spre cetate

Cărau locuitorii lemnăria,

Şi-acolo,-n dreptul zidului cetăţii,

Ei dau de-o fată zdravănă, copila Lui Antifate lestrigonul. Dânsa

Venise după apă la fântâna

Cu und-aşa de limpede, Artachia,

De unde s-adăpa întreg oraşul.

S-apropiară şi-ntrebară dânşii

Pe fată cine-i domn în ţar-aceea

Şi care-i sunt supuşii. Ea îndată

Le arătă palatul unde şade

Părintele-i ca domn. Iar ei intrară

La vederoasa curte şi găsiră

Pe doamna cât un munte şi-o sfecliră.