De oameni după datină străveche,
Te-asemeni cu un om din rândul celor Ce umblă prin corabie în capul
Vâslaşilor neguţători pe mare,
Un om ce ţine seama la-ncărcatul
Corăbiei, un păzitor de mărfuri
Şi bunuri şterpelite de la alţii.
N-ai mutră tu de luptător la jocuri.”
Horţiş privind la el, grăi Ulise:
„Nu şade bine ce spui tu. Se cheamă
Că eşti nechibzuit. Dar vezi că zeii Nu-i dăruie pe toţi cu-aceleaşi daruri La vorbă, la făptură şi la minte.
La-nfăţişare unu-i mai becisnic,
Dar e împodobit cu darul vorbei,
Şi toţi privesc la dânsul cu plăcere Când el nestingherit le cuvântează
Frumos şi c-o smerenie plăcută.
În adunări se bucură de vază
Şi ca un zeu e-ntâmpinat pe uliţi,
Iar altul, chiar dacă-i chipos ca zeii, Dar n-are haz şi nadă la vorbire.
Aşa şi tu, eşti falnic la privire,
Şi nici un zeu n-ar fi putut trupeşte Mai mândru să te-nchipuie pe tine,
Dar ce folos că n-ai temei la minte.
M-ai supărat vorbind cum nu se cade.
Eu nu-s de fel nepriceput la jocuri
Cum mă defaimi, ci printre căpetenii Socot c-am stat de-a pururi câtă vreme Mă bizuiam în vlaga tinereţii
Şi-n vârtoşia celor două braţe.
Dar azi m-au ros nevoile şi-amarul,
Am pătimit doar mult, am dus războaie Şi-am răzbătut amarnicele valuri.
Dar şi aşa cum sunt, bătut de soartă, Mă pun cu voi, căci m-ai rănit la suflet Şi m-ai urnit cu vorba ta deşartă.”
Cum zise, chiar cu straiul pus pe dânsul, Luă un disc mai rotofei, mai zdravăn Ca rotocolul ce-aruncau feacii,
Şi-l azvârli cu brânca lui rotindu-l.
Şi piatra vâjâi. Se pitulară
Deodată la pământ buimaci cu toţii
De repejunea pietrei. Bolovanul
Zburând uşor din mâna lui ajunse
Departe peste ţinta tuturora.
Un semn acolo-i însemna Minerva
Întruchipată ca un om şi zise:
„Ţi-ar dibui şi-un orb, străine, semnul De mine pus, căci el se osebeşte
De toate celelalte şi e-ntâiul,
Cu mult nainte. Fii dar tu pe pace
Măcar în acest joc. Nu poate nimeni
