Iar când făcurăm noi un drum pe mare De două ori mai lung, dau iar un chiot Spre uriaş. Dar soţii mei de-alături, Oprindu-mă, se roagă blând de mine:

«Abraşule, de ce tu fiara asta

O mai întarţi? Că el c-o lovitură

Din mare spre uscat împinse vasul,

De-am zis în noi c-aici ne-o fi sfârşitul.

S-audă iar un grai sau o strigare,

Trăgaci cum e, c-o stană colţuroasă

Şi ţeasta şi corabia ne-ar sparge.»

Dar inima ei nu-mi putură-nfrânge

Şi iar strigai la el din răsputeri:

«Cicloape, dacă cineva te-ntreabă

De-a ochiului tău groaznică sluţire, Să zici că te orbi cuceritorul

Ulise-al lui Laerte din Itaca».

Iar el gemând răspunse atunci: «Vai mie!

Mi-se-mplineşte-o veche prorocie.

Trăia pe-aci un om ales şi mare,

Un zodier neîntrecut, Telèmos

Al lui Evrimos fiu, care-ajunsese

Bătrân printre ciclopi şi el îmi spuse

Că toate aceste aveau să mi se-ntâmple Şi că Ulise-avea să-mi ia vederea.

De-aceea eu tot aşteptam să vie

Un om chipos şi mare, şi-n vârtute

Neînfrânt, dar iată, un pitic ca tine Şi slab şi de nimic îmi scoase ochiul, Puterea-mi domolind cu băutura,

Dar ia mai vino-ncoace tu, Ulise,

Să te cinstesc cu daruri de-ospeţie, Să rog ca să te-ajute zeul mării

Pe drum, Neptun slăvitul, că doar eu sunt Feciorul lui, el zice că mi-e tată

Şi singur el, de-o vrea, mă face bine, Dar nici un altul dintre zei şi oameni.»

La vorba lui răspund şi eu din parte-mi:

«Hei, de-aş putea să te dobor pe tine Şi-n iad să te răped cum sigur este

Că zeul mării nu-ţi mai drege ochiul».

M-aude el şi braţele-şi înalţă

Spre cer şi lui Neptun aşa se roagă:

«Cutremur-de-pământ Neptun, tu, zeul Cu plete-albastre, dacă eu ţi-s fiul Cu-adevărat şi zici că-mi eşti părinte Ascultă-mă şi fă să nu ajungă

La casa lui Ulise din Itaca!

Iar dacă-i scris cumva pe-ai lui să vadă

Şi vatra lui şi ţara, el s-ajungă

Pe vas străin, târziu de tot, şi-n stare De plâns, să-şi piardă soţii, să-l aştepte Nenorocirile acasă.» Aşa-i fu ruga

Şi-l auzi Neptun. Apoi ciclopul

Luă un stei de piatră şi mai mare

Şi învârtind îl repezi cu toată

Puterea-i de neînchipuit, în dosul

Corăbiei, dar cât pe-aci să cadă

Deasupra cârmei. Clocoti dar marea

Izbită de pietroi şi valu-mpinse

Corabia nainte. O clipă numai

Şi-avea s-o dea de mal. Dar când sosirăm La locul unde celelalte vase

Steteau grămadă la popas şi soţii

Ne aşteptau şi suspinau cu jale,

Împinserăm pe prund acolo vasul

Şi noi pe mal ieşirăm. Şi berbecii Ciclopului luând, îi împărţirăm,