Şi ochiul sfârâia din rădăcină.

Precum când un fierar, gătind un mare Topor sau un hârleţ, în apă rece

Înfige fierul ars, călindu-l astfel

Şi oţelindu-l, sfârâie-atunci fierul Grozav, aşa tot sfârâia şi ochiul

Ciclopului, când răsuceam noi parul.

Şi groaznic el gemu. Boltita stâncă

Vui de glasul lui, iar noi de spaimă

Ne depărtarăm iute. El îşi smulse

Din ochi ţuguiul ud de-atâta sânge

Şi, scos din fire, l-azvârli departe.

Răcnea din răsputeri chemând ciclopii Ce-n peşteri împrejur şi-aveau sălaşul Pe culmi vântoase. Glasul auzindu-i, Ei care dincotro veniră-aproape

De peşteră şi-ndată-l întrebară

Ce-l doare: «Polifem, ce caznă oare

Te face să ţipi astfel peste noaptea Tihnită şi ne sperii nouă somnul?

Ţi-o fi răpind vrun om din strungă turma?

Sau te omoară cineva hoţeşte

Ori silnic?» Polifem din văgăună

Aşa le zise: «Nimeni mă omoară

Hoţeşte, dragii mei, şi nu cu sila».

Dar i-au răspuns ciclopii: «Dacă nimeni Nu-ţi face rău şi silă, când eşti singur, De boala cea de Dumnezeu trimisă

Nu poţi să fii scutit. De-aceea roagă

Pe tatăl tău Neptun ca să te scape.»

Grăind aşa, plecară. Eu în mine Râdeam că i-amăgi scornitul nume

Şi gândul năzdrăvan care-mi venise.

Dar tot gemând şi copleşit de chinuri, Ciclopul dibuind, de la intrare

Ridică stânca şi pe ea s-aşază,

Se-ntinde-apoi cu braţele să prindă

Pe vrunul care-ar fi ieşit cu turma, Aşa tehui el mă credea pe mine.

Chiteam atunci şi căutam un mijloc

Mai potrivit să mântui de pieire

Pe soţii mei, pe mine. Urzeam planuri Şi gânduri de tot felul, fiind vorba De viaţă, doar aproape era mare

Primejdie, şi-un gând mai mult ca toate Mi se păru mai bun. Erau în turmă

Berbeci lăţoşi, şi zdraveni, mari şi mândri Cu lâna laie. Atunci eu pe tăcute

Berbecii, câte trei luând, deolaltă

Îi leg cu mlădioasele curmeie

Pe care se culca nelegiuitul

Ciclop. Cel mijlociu purta pe unul

Din noi, iar alţii doi mergeau alături Ferindu-ne de-o parte şi de alta.

Deci trei berbeci cărau pe câte unul Din soţii mei. Dar mai era şi-un altul, Berbece ortoman, fruntaşul turmei.

Eu l-apucai din spate şi sub burta-i Miţoasă mă lungii şi-ntors sub dânsul, Eu grap-aşa mă tot ţineam de lâna-i

Cea falnică şi tot răbdam în mine.

Aşa stăturăm şi-aşteptam cu jale

Să vie dimineaţa. Iar când zorii

Trandafirii în cer se revărsară,

Zoreau atunci berbecii spre păşune,

Iar oile tot behăiau nemulse

Cu ugerii lor ghiolcură de lapte.

Dar schingiuit de cazne-nfricoşate

Stăpânul lor îi pipăia pe spate

Berbecii toţi care-i treceau nainte