Mânzările şi-n strungă lasă numai

Berbeci şi ţapi, afară-n faţa stânii.

Apoi luând un stei grozav l-aruncă

Pe la intrare şi o-nchide, o stâncă

Ce de jos mai nu puteau urni-o

Nici douăzeci şi două de căruţe

Cu patru roţi, oricât ar fi de bune; Aşa era pietroiul pus la uşă.

S-aşază el apoi şi mulge capre Şi oi pe rând şi-apleacă-apoi sugarii Din lapte jumătate îl încheagă

Şi-l strânge în panere împletite,

Cellalt îl toarnă-n vase ca de-acolo Să-l bea pe urmă la-ncropitul cinei.

Şi după ce, grăbit, el face asta

Şi-aprinde foc, ne vede şi ne-ntreabă:

«Dar cine sunteţi voi? De unde bateţi Al mării drum, străinilor? Cu treabă

Veniţi la noi sau hoinăriţi pe mare

Ca nişte hoţi ce umblă în poghiazuri Şi-şi pun viaţa pustiind pe alţii?»

Aşa ne-a zis şi inima de frică

Ne-a îngheţat, când i-auzirăm glasul Înfricoşat şi namila văzurăm.

Dar totuşi i-am răspuns: «Venim din Troia, Suntem ahei şi drumul rătăcirăm

La-ntoarcerea napoi, fiind sărmanii

Bătuţi de vânturi pe genunea mării

Şi apucarăm altă cale; aşa vru

Pesemne Cel-de-sus. Noi facem parte

Din oastea lui Atride Agamemnon,

De care merse pomina pe lume,

Doar cuceri puternică cetate

Şi potopi oştiri nenumărate.

Venirăm să-ţi îmbrăţişăm genunchii

Ca să ne dai vrun dar de ospeţie

Ori altfel să ne-mbii cu tot ce-i data La oaspeţi. Teme-te de zei, preabune.

Noi cerem adăpost la tine. Joe

Pe oaspeţi şi pe rugători răzbună,

El paznicul de oaspeţi cumsecade.»

La asta nemilos tună ciclopul:

«Străinule, nebun eşti ori venit-ai

De prea departe, de mă-nveţi să tremur De zei, să mă feresc de-a lor mânie?

Nu vrem să ştim de Joe noi, ciclopii, Şi nici de zei, suntem mai tari ca dânşii.

Nu frica ce-aş avea de duşmănia

Din ceruri, ci doar pofta mea m-ar face Să cruţ pe tine şi pe-ai tăi. Dar spune-mi Pe unde-oprit-ai nava? Aici aproape

Ori mai departe, pe la capul ţării?

Eu vreau s-o ştiu.» Aşa-ntreba ciclopul Şi mă-ncerca, dar n-avea să mă-nşele Pe mine încercatul. Şi eu una

I-am ticluit: «Neptun, zeul Cutremur, Corabia mi-a ţăndurit izbind-o

De stâncile din capul ţării voastre, De un colţan, şi mi-a-necat-o vântul.

Doar eu cu cei de-aici ne mântuirăm

De moarte-amară.» Nu mai răspunse avanul Nimic, sări cu braţele întinse

La soţii mei şi apucând cu laba-i

Dintr-înşii doi, aşa-i trânti pe ţărnă

Ca nişte ţânci, de li se scurse-ndată

Tot creierul stropind pământul. Trupul Le ciopârţi şi-şi pregăti ospăţul.

Şi prinse să-i înghiorţăie ca leul

Crescut pe munţi. Mânca de-a valma carnea Şi maţele şi măduva cu oase,