Jucându-se; între ele, ca o zână,
Era şi dânsa. Mă rugai domniţei,
Şi ea mă-ntâmpină cu-o-nţelepciune
Ce n-ai fi aşteptat de la cei tineri, Fiind nesocotiţi mai totdeauna.
Mi-a dat cu prisosinţă vin şi pâne,
M-a pus să mă-mbăiez în râu, şi-n urmă
Mi-a dat şi-aceste haine. Iată, doamnă, Deşi-s mâhnit, v-am spus tot adevărul.”
Răspunse Alcinou: „Ba cred, străine, Că nu făcu de fel cum se cuvine
Copila mea, căci nu te-aduse acasă
La noi, venind cu roabele împreună,
Doar ea întâi de tine-a fost rugată”.
Se-mpotrivi Ulise-atunci: „Viteze,
Nu-nvinui pe fată pentru asta,
Căci prea e cumsecade. Mă poftise
Doar ea să vin cu roabele-mpreună,
Dar n-am vrut eu, de teamă şi ruşine Ca nu cumva de asta să te superi,
Căci omul e pizmaş şi prepuielnic.”
Grăi la rându-i Alcinou: „Străine,
Nu-i felul meu zadarnic să mă supăr
Când n-am temei; întâi-şi-ntâi dreptatea.
Să deie Joe, Apollon şi Minerva
Ca tu, cuminte-aşa cum eşti şi cugeţi La fel cu mine, să te-aşezi în ţară
La noi, să poţi să te însori cu fata-mi Şi ginere să-mi fii! Ţi-aş da eu casă
Şi-avere, dac-ai sta de bunăvoie,
Că nimeni să te ţie pe nevrute
Nu poate-aici. Ferească-ne de asta
Cei din Olimp! Trimiterea-ţi acasă,
Să ştii tu bine, o sorocii pe mâne.
Tu poţi atunci să dormi pe drum în tihnă, Ai mei te-or duce-n linişte pe mare
Şi vei ajunge-n ţară şi la tine
Şi-oriunde vrei, de-ar fi chiar mai departe De locul cel mai depărtat Eubea,
Cum spun ai noştri toţi care-l văzură
Când dus-au pe bălanul Radamantis
Spre a vedea pe Titios, odrasla
Pământului. Acolo ei sosiră,
Pe netrudite calea-şi isprăviră
Numa-ntr-o zi şi-acasă se-nturnară.
Vedea-vei singur tu ce minunate
Corăbii am şi cum îmi ştiu voinicii, Vâslind, s-azvârle-n slavă unda mării.”
Aceste-i zise craiul. Iar viteazul
