Păştea el singur turmele departe

Şi nu umbla cu alţii. Singuratic

Stetea cu gând pornit spre cumplitate.

Era o nămetenie ciclopul,

De stai crucit privindu-l. N-avea seaman C-un om de pâne mâncător, ci singur

De s-arăta, părea un vârf de munte

Înalt şi-mpădurit. Eu poruncit-am

Atunci la soţii mei să stea pe lângă

Corabie şi-acolo să vegheze

Şi mi-alesei din ei vreo doisprezece Mai buni şi o pornii luând cu mine

Într-un burduf de capră vinul negru

Desfătător ce mi-l dăduse Màron

Al lui Evantes fiu, care a fost preot Al lui Apollon la Ismar, că fiul

I-am ocrotit şi i-am cruţat femeia

Şi viaţa lui, căci locuia-n dumbrava Cea deas-a lui Apollon. Scumpe daruri Îmi dase el, talanţi de aur şapte

Lucraţi frumos, un vas de-argint şi-n chiupuri Douăsprezece vin curat şi dulce

Şi minunat ce nu-l ştia nici una

Din slugile-i din casă; numai dânsul Ştia, nevasta lui şi chelăriţa.

Când ei îl beau acest vin roşu, dulce, În orice cupă plină, turnau apă

De douăzeci măsuri, un miros straşnic Dumnezeiesc se-mprăştia din cană,

De nu mai putea nimeni după dânsul.

Umplui cu el burduful meu de capră

Şi mai luai în traistă merinde,

Căci socoteam că repede-o să vie

Asupra-mi un bărbat grozav de tare,

Înverşunat, nelegiuit, sălbatic.

La peşteră curând ne pomenirăm,

Dar nu era în peşteră ciclopul,

Ci după turmă la păşune grasă.

Intrarăm dar şi ne uitam la toate

Mirându-ne. Stau coşurile pline

De brânză şi vuia întreg oborul

De iezi şi miei ce osebite garduri

Îi despărţeau: cei timpurii de-o parte, Cei mijlocani de alta, şi mezinii

Deosebit. Vedeai apoi cum zerul

Se prelingea din vase, din şiştare

Şi căzi cioplite. Soţii mei săracii

Se tot rugau ca să luăm brânzetul

Şi să ne-ntoarcem, ba apoi şi turma

De iezi şi miei spre nava noastră iute S-o bărăim şi s-apucăm pe mare.

Eu n-ascultai, deşi era mai bine

De-i ascultam. Voiam să văd ciclopul Şi ospeţia lui. Dar el, păgânul,

Cu soţii mei cumplit avea să fie.

Făcurăm foc atunci, întâi jertfirăm, Apoi luând din caş ne ospătarăm

Şi-n peşteră-aşteptăm până ce pică

Şi el cu turm,-având o grea povară

De uscături ca să-ncropească cina.

Când le trânti pe-afară, făcu troscot, De ne cutremurarăm şi-ntr-o clipă

Ne traserăm în fundul văgăunii.

În peştera cea largă el îşi mână