Ei gloată câtă frunză, câtă iarbă

Dă-n primăvară. Iată dar că soartă

Cumplită ne-aştepta pe noi sărmanii, Meniţi să suferim atât de multe.

Se-nşiruiră ei şi s-apucară

De bătălie-aproape de corăbii,

Şi lănci zburau de-o parte şi de alta.

De dimineaţă la-nceput, cât ziua

Era în toi, ţinurăm piept cu toţii

Şi ne-apărarăm bine de vrăjmaşii

Mai numeroşi ca noi. Dar mai spre seară, La desjugatul boilor, ciconii

Înfrânseră pe-ahei şi-i fugăriră.

În vremea ast-ai noştri câte şase

Tovarăşi de corabie pieriră,

Iar toţi ceilalţi scăparăm de la moarte.

De-acolo naintarăm plini de jale

De pierderea iubiţilor tovarăşi,

Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.

Nainte de-a pleca însă pe vase,

De trei ori am strigat pe fiecare

Din bieţii soţi care-au murit pe câmpul De luptă cu ciconii. Dar pe mare

Stârni un vifor Joe-adunătorul

De nori, de-a fost năprasnică furtună

Şi-acoperi cu nori pământ şi mare.

Şi vasele mergeau pieziş, furtuna

Le zdrenţuise pânzele. De teama

Primejdiei vintrele şi catarge

Lăsarăm jos şi repede mânarăm

Corăbiile spre uscat. Acolo

Noi două nopţi şi două zile-ntr-una

Culcaţi zăcurăm, copleşiţi de trudă

Şi de mâhnire. A treia zi, când plete

De aur zorile îşi răsfirară, Catarge ridicarăm, pânze albe

Destinserăm, la vâsle ne-aşezarăm,

Iar vântul şi cârmacii mânau flota

Şi sănătos aş fi ajuns în ţară,

Dar când coteam Malèa, mă respinse

Un val puternic răscolit de Crivăţ,

Şi m-abătu departe de Citera.

De-aici turbate vânturi mă purtară

Pe marea cea pescoasă nouă zile

Plutind, iar într-a zecea poposirăm

În ţara lotofagilor, ce-au hrana

Din flori. Suindu-ne pe ţărm acolo,

Luarăm apă. Iute toţi pe urmă

Se puseră-a prânzi pe la corăbii.

Iar când de-ajuns mâncarăm şi băurăm, Eu mi-alesei vreo doi oşteni şi-un crainic Şi-i trimesei să cerceteze cine

Sunt oamenii cei mâncători de pâne

În ţar-aceea. Ei, luând cărarea,

Curând de lotofagi s-apropiară,

Dar lotofagii nu voiră moartea