De parc-aieve-ai fost şi tu de faţă

Ori altul ţi le-a spus din auzite.

Dar treci acum la alta şi ne cântă

Ce-a fost cu calul cel de lemn, pe care Epeos îl clădi cu ajutorul

Minervei şi Ulise în cetate

Drept cursă-l duse-apoi, ticsindu-l

Cu oameni care pustiiră Troia.

De-i povesti aşa frumos şi asta,

Mărturisi-voi tuturor în lume

Că-n adevăr dumnezeiesc ţi-i darul.”

Aşa grăi. Şi el, stârnit de muză,

Porni să cânte şi-ncepu povestea

De unde-aheii, lagărul arzându-şi,

S-au prefăcut că pleacă pe corăbii,

Pe când ceilalţi în jurul lui Ulise

S-aflau în Troia-nconjuraţi, în calul De lemn ascunşi, troienii doar ei înşişi

Trăseseră în cetăţuie calul.

În preajma lui steteau atunci duşmanii Nedumeriţi, vorbindu-şi câte toate,

Dar trei păreri găsiră mai cu cale:

Să fie calul spintecat cu arma

Sau prăvălit pe stânci de pe cetate

Ori ca un dar măreţ lăsat să fie

Spre a-mbuna pe zei. Şi tocmai asta

Din urm-a fost părerea cea primită.

Fusese doar ursit să piară Troia

Din oara când ar fi cuprins într-însa O namilă de lemn în care-aheii,

Fruntaşi de arme toţi, steteau grămadă, Troienilor ducând prăpăd şi moarte.

El mai cânta pe urmă cum vitejii

Ieşind glotiş din cal şi părăsindu-şi Pândişul adâncat, prădară Troia

Şi care încotro lăţea pustiul.

Şi cum Ulise crunt ca zeul Marte

Se îndrepta cu mândrul Menelaos

Spre casele lui Deifob, pe unde,

Dând piept în luptă crâncenă, la urmă

Învinse cu povaţa ei Minerva.

Aşa cânta maestrul, iar Ulise

S-a pus pe plâns şi lacrimi de sub gene Pe-obraji îi picurau. Cum o femeie

Cu braţele s-aruncă şi-şi tot plânge Bărbatul care cade-n faţa oastei

Şi a cetăţii lui, când de pieire

Îşi apără copiii şi oraşul;

Cum vede ea că el murind se zbate,

S-aruncă asupra lui bocind cu vaiet, Dar de la spate-o tot ţintesc duşmanii Cu lăncile şi-o duc aşa-n robie

Să sufere-n strădanie şi-obidă

Şi-i se topesc obrajii de durere

Şi tânguire vrednică de milă,

Aşa plângea de jalnic şi Ulise.

Ci nimeni nu prepuse că el plânge,

Doar craiul luă seama şi-nţelese,

Căci auzi cum el ofta din suflet,

De unde-i sta pe-alăturea, şi zise