Areta se numeşte ea şi este
De-acelaşi neam cu Alcinou, că doară
Pe Nausitoos îl născu al mării
Stăpânitor Neptun şi Peribea,
Cea mai chipoasă-ntre femei, copila
Mezin-a lui Evrimedonte, craiul
De uriaşi semeţi care-ntr-o vreme
Pieri şi el o dată cu poporul
Nelegiuit. Neptun şi Peribea
Avură fiu pe Nausitoos, domnul
Feacilor. Dintr-însul odrăsliră
Rexènor şi-Alcinou. Dar unul, încă
Însurăţel şi nelăsând în urmă
Copil, muri atunci străpuns de arcul De-argint al lui Apollon. După dânsul Rămase-o fată, şi-asta-a fost Areta
Cu care Alcinou se însoţise,
Cinstind-o cum pe lume nu-i cinstită
Nici o femeie care duce casă
Cu un bărbat. Aşa de mult din suflet A fost şi e de fiii săi iubită
Şi de popor ca şi de însuşi craiul,
Că toţi, de câte ori o văd pe dânsa, Ca pe un zeu o tot grăiesc de bine
Şi-o laudă, când trece prin cetate.
Căci tare-i cumpănită şi cuminte
Şi-mpacă ea în sfada lor pe oameni
Când le voieşte binele. De-aceea
Câştigă pe crăiasa, c-ai nădejde
Să-ţi vezi atunci pe dragii tăi şi casa Cea răsărită şi-a ta scumpă ţară.”
Aşa vorbind, plecă apoi Minerva
Din desfătata Schèria pe marea
Pustie şi sosi la Maratona
Şi în Atena cea cu drumuri late
Şi-acolo ea se furişă-n locaşul
Temeinic al lui Erehteu. Ulise
Spre casele lui Alcinou purcese
Şi stete mult pe gânduri înainte De-a trece-al casei luciu prag de-aramă.
În faţă-i strălucea ca o lumină
De soare ori de lună tot palatul.
Cu-aramă ferecaţi erau pereţii
De-o parte şi de alta, de la uşă
Şi până-n fund; avea chenar albastru Şi uşa spre palat era de aur.
Doi câni stăteau în laturi la intrare, Duraţi din aur şi argint de mâna
