Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!

Dar pieptul mi se sfâşie de jale

Gândindu-mă la bietul, înţeleptul

Ulise, care-acum de multă vreme

Tot suferă nenorociri departe

De dragii lui, pe la mijlocul mării, Într-un ostrov silhui, bătut de valuri, Pe unde şade zâna cea născută

Din Atlas cel avan, care cunoaşte

Adâncurile mărilor şi singur

Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul De la pământ. Copila-acestui Atlas

Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge

Nenorocitul, şi-l descântă-ntr-una Cu vorbe blânde, dulci şi mângâioase Doar va putea să-şi uite de Itaca.

Dar el ar vrea măcar şi fum să vadă

Ieşind din vatra lui, şi-apoi să moară.

Tu însă stai cu inima-mpietrită,

Olimpiene. Nu-ţi făcea pe voie

Cu jertfele-i Ulise-n larga Troie

La tabără-ntre-ahei lângă corăbii?

De ce l-ai urgisit aşa pe dânsul?”

Dar Joe furtunosul îi răspunse:

„Ce vorbă ţi-a scăpat din paza gurii, Copila mea? Cum pot uita vreodată

Pe acel dumnezeiesc Ulise care

E omul cel mai chibzuit şi-aduse

Prisos de jertfe zeilor din slavă?

Neptun, el singur, cutremurătorul,

I-amar pornit asupra lui; nu-l iartă

Că de-al lui ochi orbi pe uriaşul

Ciclop, pe Polifem, cel mai puternic Din toţi ciclopii, odrăslit din fiica Lui Forchis, domn al mării, de zeiţa Toosa, care-n fundul unei peşteri

Trăise cu Neptun împreunată.

De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise, Ci-l poartă-n veci departe de-a lui ţară.

Dar noi să chibzuim aici cu toţii,

Să mijlocim întorsul lui Ulise.

Se va dezmânia Neptun la urmă,

Doar nu va cuteza el, unul singur,

Să deie piept cu toţi nemuritorii.”

Adaose sclipind din ochi Minerva:

„Părinte-al nostru, tu, Saturniene,

Mai mare peste domnitorii lumii,

E bine, dacă zeilor le place

Întoarcerea napoi a lui Ulise,

Pe vestitorul Hermes să-l trimitem

Să spună zânei cea cu mândre plete

Nenfrânta noastră vrere, ca Ulise

Prea-mult-păţitul să se întoarne-acasă.

Eu mă răped la insula Itaca

Spre a-ndemna şi-mbărbăta mai tare

Pe Telemah, feciorul lui Ulise,

Să cheme pe ahei la adunare, S-alunge el pe toţi ai Penelopei

Obraznici peţitori cari avuţia-i

Părăduie şi cu nemiluita

Înjunghe oi şi boi cornaci şi dugleşi, Benchetuind mereu. Apoi pe dânsul