La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi Ştia năprasna ce urma să fie,
Căci noi îi trimisesem pe-al lui Argus Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,
Şi-l prevestise el să nu-l omoare
Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste
Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare Şi jindui-va ţara lui pierdută.
Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte Şi toate acum şi le plăti grămadă.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Părinte al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii
Egist încalte-avu o moarte dreaptă;
Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!
Dar pieptul mi se sfâşie de jale
Gândindu-mă la bietul, înţeleptul
Ulise, care-acum de multă vreme
Tot suferă nenorociri departe
De dragii lui, pe la mijlocul mării, Într-un ostrov silhui, bătut de valuri, Pe unde şade zâna cea născută
Din Atlas cel avan, care cunoaşte
Adâncurile mărilor şi singur
Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul De la pământ. Copila-acestui Atlas
Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge
Nenorocitul, şi-l descântă-ntr-una Cu vorbe blânde, dulci şi mângâioase Doar va putea să-şi uite de Itaca.
Dar el ar vrea măcar şi fum să vadă
Ieşind din vatra lui, şi-apoi să moară.
Tu însă stai cu inima-mpietrită,
Olimpiene. Nu-ţi făcea pe voie
Cu jertfele-i Ulise-n larga Troie
La tabără-ntre-ahei lângă corăbii?
De ce l-ai urgisit aşa pe dânsul?”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din paza gurii, Copila mea? Cum pot uita vreodată
Pe acel dumnezeiesc Ulise care
E omul cel mai chibzuit şi-aduse
Prisos de jertfe zeilor din slavă?
Neptun, el singur, cutremurătorul,
I-amar pornit asupra lui; nu-l iartă
Că de-al lui ochi orbi pe uriaşul
Ciclop, pe Polifem, cel mai puternic Din toţi ciclopii, odrăslit din fiica Lui Forchis, domn al mării, de zeiţa Toosa, care-n fundul unei peşteri
Trăise cu Neptun împreunată.
De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise, Ci-l poartă-n veci departe de-a lui ţară.
Dar noi să chibzuim aici cu toţii,
