Din casa mea. Vă pregătiţi aiurea

Ospeţele, mâncaţi avutul vostru

Poftindu-vă pe rând unii pe alţii,

Iar de vă pare vouă mai cu cale

Şi cu folos să irosiţi averea

De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.

Dar eu într-ajutor chema-voi zeii,

Ca dânşii să vă dea răsplată dreaptă,

La mine-n casă moartea să v-ajungă

Şi nimenea să nu vă mai răzbune.”

Aşa el se răsti, iar ei cu toţii,

Muşcând de ciudă buzele cu dinţii,

Se minunau cum Telemah rostise

Cuvintele-ndrăzneţe. Dar îndată

Răspunse Antinou Eupitianul:

„De bună seamă, Telemah, chiar zeii

Te-nvaţă să ne iei de sus şi-obraznic Aşa să cuvântezi. Să nu dea Joe

Vreodată să fii domn peste Itaca,

Cu toate că ai drept la moştenire.”

Dar Telemah lui Antinou îi zise:

„Ţi-oi spune verde, chiar dacă te mânii: Aş vrea să-mi deie Cel-de-sus domnia.

Socoţi că ăsta-i răul cel mai mare

Ce pot să-l aibă oamenii pe lume?

Dar nu e rău să cârmuieşti poporul,

Că-ndată ţi se-mbogăţeşte casa

Şi eşti mai preţuit de lumea toată.

Ci domni mai sunt şi alţii în Itaca, Bătrâni şi tineri. Dintre dânşii unul Domnească, dacă-i mort acum Ulise.

Eu vreau să fiu aici stăpânul casei

Şi-al robilor ce tata-i dobândise.”

Iar Evrimah, feciorul lui Polibos,

Grăi-mpotrivă: „Telemah, se ţine

De zei cine să fie domn în ţară.

Tu stăpâneşte-ţi casa ta şi-averea.

Păzească Dumnezeu pe cine silnic

Te va prăda de-avere, câtă vreme

Itaca-i locuită! Dar din parte-mi,

Preabunule, vreau să te-ntreb de oaspe, De unde veni el, din care ţară

Şi unde-i s-află neamul şi moşia?

Ţi-aduse ştire de sosirea tatii?

Sau vine după treburi de-ale sale?

Cum se sculă şi repede o şterse

Şi n-aşteptă o clipă să-l cunoaştem!

Părea că-i om de seamă după faţă.”

Iar socotitul Telemah răspunse:

„E dus pe veci şi nu se mai întoarce Părintele-mi, o, Evrimah. De-acuma

Nu cred în ştiri, să vie de oriunde, Şi nici nu iau în seamă prevestirea

Prorocului la noi chemat de mama

Şi întrebat anume. Dusul oaspe

E Mentes, are tată pe-Anhialos

Cel ortoman şi-i domn peste poporul