La vasul meu, căci oamenii m-adastă
Cu nerăbdare-acolo. Tu ai grijă
Şi ţine minte sfaturile mele.”
Iar Telemah la rându-i zise: „Oaspe, Cu drag mi-ai cuvântat ca un părinte Şi vorbele-ţi eu nu mai scot din minte, Mai stai însă puţin, cu toată graba
Plecării tale, până faci o baie
Să-ţi răcoreşti şi inima şi trupul,
Şi-n urmă la plecare să te bucuri
Primind un dar de preţ şi foarte mândru, Odor de amintire de la mine
Cum se cinstesc prietenii-ndesine.”
Minerva cea cu lucii ochi răspunse:
„Nu mă sili să stau, că-i zor de ducă.
Iar darul care-ţi place să mi-l dărui,
Mi-l dai la-ntors să-l duc la mine-acasă, De este-aşa frumos, şi eu pe urmă
Să mă plătesc precum ţi se cuvine.”
Aşa vorbi Minerva şi se duse,
Ca pasărea zbură pe nevăzute.
Ea-i dete lui curaj şi bărbăţie
Şi-n suflet îi trezi un dor şi-o jale De tatăl său mai tare ca-nainte.
Şi-n sine socotind, uimit rămase;
Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse
La peţitori el arătos ca zeii.
Iar între peţitori cânta cu lira-i
Faimosul cântăreţ. Ei stau în juru-i Şi-i ascultau cântarea despre soarta Cea jalnică ce le ursi Minerva
Aheilor la-ntoarcerea din Troia.
Din casa ei de sus luând aminte
Dumnezeiescul cântec Penelopa,
Copila preacuminte-a lui Icariu,
Înduioşată iese din odaie
Şi se coboară jos pe nalta scară,
Nu singură, ci întovărăşită
De două slujitoare. Cum ajunse
La peţitori mândreţea de femeie,
Stătu pe pragul sălii măiestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.
Alături stau femeile-i cinstite,
Şi zise-atunci de lacrimi podidită
La înzeitul cântăreţ: „Tu, Femiu,
Mai ştii şi alte cântece vrăjite,
Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite De cântăreţi. Din ele cântă unul
La cei de faţă stându-le aproape,
